Intr-un frumos articol, un exercitiu analitic deliberat paradoxal, publicat in ziarul “Timpul”, dl Dan Stanca scrie cu ironica empatie despre eforturile mele de a deconstrui mirajul a ceea ce, pe urmele unor Eric Voegelin si Raymond Aron, numesc religia seculara a comunismului. Se indoieste insa vechiul meu prieten, un om de care ma leaga indelebile amintiri de la sfarsitul anilor 70, cand radeam amar impreuna (cu el si cu Raluca Vasiliu) de aberatiile “socialismului mutilateral dezvoltat”, daca putem aplica acest concept farsei abjecte care a fost regimul totalitar comunist in ultima sa faza. Mai era cineva care putea fi banuit de “idealism”,fie acesta totat pervers si pervertitor? Pentru Dan Stanca, ar fi vorba, in explorarile mele, de un “anticomunism de lux”, termen care, in acceptia sa, nu are nimic pejorativ:
Alături de Vladimir Tismăneanu ar putea fi așezat aici și Emil Hurezeanu. Cei care aparțin unei asemenea categorii sunt intelectuali subțiri, publiciști eleganți, persoane cu o cultură solidă. Vladimir Tismăneanu este, cum am spus, cel mai reprezentativ deoarece prin studiile făcute în univesități americane ne-a făcut să înțelegem chiar cu o anumită stupoare că, iată, suferința a milioane de oameni poate fi subiect de cercetare, vrednic de toată stima. Tot ceea am trăit nu numai că poate fi mărturisit, dar și studiat. Îl studiezi la rece fiindcă altfel nu se poate. Devii savant aproape fără voie. De aici luxul. Civilizația conceptului este un mediu securizant.
http://www.ziarultimpul.ro/cultura/2011/07/vladimir-tismaneanu-anticomunistul-de-lux/
Nu stiu daca scrierile mele pot fi banuite de un fel de neutralitate aseptica. Mai degraba incerc sa ma inscriu pe linia analitica ilustrata de un Richard Pipes atunci cand afirma ca “despre lucrurile pe care oamenii le-au facut cu pasiune nu se poate scrie fara pasiune”. Ceea ce nu inseamna ca as face confuzia intre istoric (politolog) si procuror. Asemeni ganditorului disident maghiar, regretatul Ferenc Feher, intreb, atunci cand scriu despre bestiarium-ul totalitar, “Ce-ati facut cu vietile noastre, domnilor?”
In ce ma priveste, nu ma indoiesc ca Nicolae Ceausescu a fost un leninist din categoria dura, un fanatic al credintei de tip bolsevic, un admirator al lui Stalin. Asemeni unui Erich Honecker ori amicului sau Santiago Carrillo, Ceausescu a pretins ca se desparte de stalinism, dar a ramas fidel pana la capat dogmelor esentiale ale modelului sectar-militarist pus in aplicare in URSS incepand inca de la Lenin: “rolul conducator al partidului”, respingerea oricarei dezbateri veritabile in partid, eliminarea necrutatoare a oricarei “devieri”. Sistemul a functionat ca si cum nomenklatura mai credea in dogmele ruginite ale comunismului originar. Era un ritual vidat de sensuri reale, insa teroarea ideologica nu contenea (lucru discutat luminos de Vaclav Havel in eseul “Puterea celor fara deputere”). Desigur, mai ales dupa 1968, avusese loc o despartire de internationalismul profesat odinioara, regimurile comuniste deveneau tot mai mult “national-socialiste”. Aleksandr Iakovlev a scris despre fascizarea comunismului rus indeosebi in anii 70 si 80, dar fenomenul incepuse de fapt sub Stalin. Discut tema comunismului ca religie politica in noua mea carte aparuta la Humanitas. La invitatia lui Cristian Patrasconiu am incercat sa sintetizez la maximum abordarea pe care o propun.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
