In 22 mai 2008 am cosemnat in cotidianul francez Le Monde o scrisoare deschisa adresata liderilor UE, alaturi de trei fost presedinti ai Comisiei Europene, noua fosti premieri si sase fosti ministrii ai finantelor/economiei din tari din UE. Textul numit “Pietele financiare nu trebuie sa ne guverneze” lansa un avertisment privind iminenta unei crize financiare zguduitoare, care va slabi considerabil lumea occidentala. Intre semnatari se numara Jacques Santer si Otto Graf Lambsdorff, care apartin curentelor crestin democrat si, respectiv liberal, din politica europeana.

Daniel DaianuFoto: Agerpres

La vremea publicarii scrisorii la varful Comisiei si ECB se vorbea despre “robustetea” economiei europene remarcandu-se, totodata, ca grupurile bancare europene nu ar fi implicate, masiv, in producerea de active toxice, ca criza, probabil, nu va traversa Oceanul. Am vazut ce s-a intamplat odata cu momentul Lehman Brothers. De atunci a inceput calvarul financiar european intruchipat si de o criza a zonei euro.

  • Nu as fi scris aceste randurii daca nu as fi vazut un bancher declarand la postul public TV ca principala misiune a industriei financiare este de a avea grija de banii deponentilor

De ceva timp ma muncesc doua ganduri privind desfasurarea crizei. Si poate ca nu as fi scris aceste randuri acum daca nu as fi vazut un bancher declarand la postul public TV autohton ca principala misiune a industriei pe care o reprezinta este de a avea grija de banii deponentilor, altfel spus, de a respecta relatia fiduciara (de incredere) cu clientii. Stiind ca banca sa a fost salvata cu bani publici in tara mama, ca a fost implicata in originarea si distribuirea de derivate periculoase nu imi venea sa cred ce aud. Indecenta retoricii afisate era la vedere.

Realitatea este ca multi in industria financiara nici acum nu asuma rolul pe care ea l-a jucat in producerea unei crize fara egal dupa Marea Depresiune. Abuzul de securitizare, inselarea clientilor prin distribuirea de produse fara tranzactionare transparenta (fara valoare, practic), goana dupa profit prin neglijarea riscurilor la nivel micro si macro, etc au transformat mari componente ale industriei financiare intr-un veritabil destabilizator intern al economiilor industrializate. Evolutia intermedierii financiare in ultimele decenii a amplificat enorm riscuri sistemice, prin cresterea complexitatii si interconectivitatii.

Cum subliniaza Andrew Haldane, directorul de cercetare la Banca Angliei, tocmai robustetea sistemelor a fost lovita. As mentiona aici si pe Alexander Lamfalussy, care in 1999, intr-o analiza de mare finete arata cum abuzul de securitizare si cresterea “sectorului bancar umbra” (shadow banking sector), fac sistemele tot mai fragile, vulnerabile. Criza a obligat guvernele sa redescopere nevoia de stabilitate financiara.

  • Sunt insa ingrijorat de doua procese, care par sa fie accentuate de criza financiara

Dar nu doresc sa revin asupra viciilor intermedierii financiare, asa cum a evoluat in ultimele decenii; de cand a irumpt criza financiara am scris despre cauze, asa cum le vad si am evocat rolul nefast al dereglementarilor, intre care renuntarea in SUA la legislatia intre care renuntarea la legislatia Glass Steagall in 1999 si instituirea Commodities Markets Modernization Act din 2000 in SUA, care au stimulat operatiunile speculative. O serie de publicatii mi-au gazduit articole pe aceasta tema cu generozitate. Sunt insa ingrijorat de doua procese, care par sa fie accentuate de criza financiara si care, in opinia mea, merita atentie sporita. Unul priveste ce s-a intamplat cu industria financiara in anii de criza. Riscuri sistemice au obligat guverne la interventie publica de salvare a unor giganti bancari, a celor numiti “too big to fail”.

Este drept ca aceasta interventie a fost insotita de eforturi de reforma a reglementarii si supravegherii pietelor financiare in domenii ca: limite la leverage (indatorare), cresterea capitalului propriu, reglementarea derivatelor, legarea remunerarii de performanta, ingradirea de operatiuni speculative, etc. Si ironia face ca Adair Turner (seful Autoritatii pentru Servicii Financiare) si Mervyn King (guvernatorul Bancii Angliei) in Marea Britanie sa fie mai cutezanti decat omologi din Europa continentala.

O explicatie ar fi supraexpansiunea City-ului, care a vulnerabilizat mult economia britanica (Irlanda si Islanda fiind cazuri de-a dreptul extreme). Fapt este insa ca aceasta criza conduce la o consolidare pe piata si aparitia unor entitati financiare mai mari. Dimensiunea acestor grupuri face ca riscurile sistemice sa persiste. In opinia mea, inasprirea unor cerinte de capital propriu si lichiditate ca si o supraveghere mai riguroasa (din partea Consilului European pentru Riscuri Sistemice/ESRB) nu pot face fata la operatiuni riscante (de trading) ale acestor grupuri (sunt analize care arata ca noile reglementari (Basel III) sunt prea laxe, ca ar trebui sa se mearga pana la 14% capital propriu). Sindromul “too big too fail” netratat cum se cuvine va perpetua o stare de captivitate a guvernelor fata de aceste grupuri. Lucru grav este ca se perverteste logica de functionare a economiei de piata. Fiindca este nefiresc ca pierderi ale industriei financiare sa fie socializate (pe spezele platitorilor de taxe si impozite) in mod recurent, in timp ce veniturile lucratorilor si investitorilor din aceasta industrie sa fie protejate.

  • Ce trebuie sa ne puna pe ganduri este ca industria revine treptat la obiceiuri periculoase

“Hazardul moral” a fost accentuat prin salvari fara a fi contracarat de tratarea unor cauze de adancime. Si ma tot intreb de ce nu se recurge la o legislatie anti-trust, asa cum s-a intamplat cu alte industrii. “Izolarea” (ring-fencing) operatiunilor traditionale de banking de cele de “trading”, asa cum a fost propusa recent de o comisie speciala in Marea Britanie nu cred ca este indeajuns. Ce trebuie sa ne puna pe ganduri este ca industria revine treptat la obiceiuri periculoase si cand fac aceasta afirmatie ma gandesc la riscuri sistemice.

Mark Mobius, care este un om din piata cu mare experienta, facea referire nu demult la volumul de derivate care iar creste in ritm ametitor. Mai mult de 60% din veniturile nete ale primelor 6 grupuri financiare americane este obtinut din operatiuni de trading, precum inainte de criza. In loc sa diminuam din natura speculativa (de cazino) a activitatii bancare, ea se perpetueaza. Cand Nicholas Sarkozy, David Cameron, Angela Merkel, in UE, au dojenit capii industriei financiare replicile au fost rapide.

Cat de stramba este situatia se vede din derularea tragediei grecesti, a dramei europene. Deoarece riscul de contagiune este foarte inalt (fiindca integrarea face ca panica sa conduca usor la reinghetarea pietelor) implicarea (prin participarea la pierderi/haircuts) sectorului privat in restructurarea datoriei suverane elene este evitata, refuzata cu vehementa de ECB si Comisie. Dar intre mari detinatori de obligatiuni elene sunt mari operatori din piata (market-makers), care au fost salvati de interventia guvernelor. Este o situatie tragicomica, o pervertire a regulilor de baza ale economiei de piata, care spun ca cine isi asuma riscuri se cuvine sa suporte consecinte. Daca ar fi numai situatia de criza actuala poate ca ai trece cu vederea avand in vedere indiscutabile riscuri sistemice. Dar concentrarea pe piete creste si grupurile bancare mari nu se dezbara de practici rele. Este ca si cum mergem spre o permanentizare a starii de criza. Si nici guvernele, Comisia in UE, Administratia in SUA, nu par sa aiba forta de a rezista presiunilor industriei. Peste Ocean sunt actiuni de diluare a prevederilor legislatiei Dodd-Franck. Tot astfel se intampla si in Europa.

  • Economicul nu poate fi abstras din social, sa mi se scuze platitudinea

Al doilea proces tine de relatia intre economic si social. Economicul nu poate fi abstras din social, sa mi se scuze platitudinea. Criza financiara accentueaza un fenomen ingrijorator in tarile europene si in SUA; ma refer la ingustarea clasei milocii in ultimele doua decenii. Acest fenomen poate fi pus in corespondenta cu mersul tehnologiilor, cu cresterea economica exploziva a Asiei (care a taiat din “market shares” detinute de economiile vestice), cu politici publice si, nu in ultimul rand, cu o financializare excesiva a multor economii (in detrimentul altor activitati, al industries). Financializarea a adus cu sine o redistribuire a venitului net in lumea corporatista (o triplare, de pilda, a ponderii finantei in totalul profiturilor in SUA, in ultimele decenii) si in relatia intre salariati si actionari (capital). Teza capitalismului popular nu poate oculta cresterea inegalitatii veniturilor. Cand placinta sociala (PIB-ul) creste ai zice ca nu sunt probleme. Dar cand placinta este aceeasi, sau chiar scade, o impartire tot mai inegala devine periculoasa.

Pana si in Germania, care este o masina economica superformanta veniturile reale ale salariatilor au scazut cu cca 6% in deceniul trecut. Desi aici se poate spune ca soliditatea “economiei sociale de piata” (cooperarea intre partenerii sociali) a ajutat in surmontarea unor dificultati ale reunificarii si generate de globalizare. Oricum, “sanse egale”, care este o trasatura fundamentala a civilizarii capitalismului, depind de distributia veniturilor in societate.

Criza financiara accentueaza erodarea clasei mijlocii. Pentru ca salvarea industriei financiare a impovarat bugetele publice considerabil. In numeroase economii avansate datoriile publice au crescut cu peste 40% in cativa ani si tendinta continua. Intrucat corectii bugetare majore vor fi inevitabile in timp, aceasta inseamna ca cetatenii vor fi confruntati cu importante cresteri de taxe si impozite, cu reduceri de cheltuieli sociale, in anii ce vin. In al doilea rand, apare spectrul unei inflatii marite. Deja tensiuni pe pietele produselor de baza imping in sus inflatia. Injectii de lichiditate repetate, efectuate de banci centrale mari, anunta diminuarea veniturilor prin taxa prin inflatie. In viitor, blocaje politice extreme ar putea conduce la subjugarea unor banci centrale si emisiuni necontrolate de moneda. Criza financiara a indus deja o dominanta fiscala asupra conduitei multor banci centrale (inclusiv asupra Fed si ECB).

Si inclinatia multor cetateni dintre cei avuti de a face plasamente in entitati inregistrate in paradisuri fiscale accentueaza povara fiscala pentru clasa mijlocie. Inainte de criza financiara Larry Summers si Robert Reich (profesori la Harvard) atrageau atentia asupra pericolelor decurgand din erodarea clasei mijlocii. Si Anthony Giddens a examinat acest fenomen. Dar ei aveau in vedere, in principal, efecte ale globalizarii, ale cresterii economice din Asia la confluente cu fenomene demografice si scleroze institutionale. In 1996, Paul Samuelson vorbea de jocuri cu suma nula in economia globala, care slabesc pozitiile economiilor occidentale. Criza financiara/economica accelereaza asemenea efecte. Daca adaugam si consecinte ale crizei ecologice lucrurile se complica in plus. Amintesc ca fostul economist sef la Banca Mondiala, Nicholas Stern, care condusese o analiza ampla, a spus raspicat ceea ce economistii seriosi stiu: ca pietele nu internalizeaza corect relatia om-natura si ca este necesara o politica publica.

  • Avem de-a face si cu o mare problema morala

Dominanta exercitata de industria financiara si erodarea clasei mijlocii sunt de rau augur pentru democratie, pentru functionarea sistemului de controale reciproce institutionalizate (checks and balances), pentru asigurarea cimentului social si a capitalului social (in acceptia lui Robert Putnam), de care democratia are nevoie. Cand grupuri de interese devin prea puternice ele pot captura politica publica. Asa s-a intamplat cu valul de dereglementari, dincolo de influenta unei cosmologii a pietelor perfecte (the efficient markets hypothesis) care a neglijat riscuri sistemice si a simplificat pana la deformare intelegerea realitatii. Cand societatea se polarizeaza se creeaza premize pentru fragmentare sociala, pentru deteriorarea spatiului public (ca perimetru de dialog si ajungere la compromisuri), pentru articulari politice extremiste. Asemenea reactii sunt in nu putine tari din UE si chiar in SUA. Polarizarea politica stridenta, intoleranta, cresterea xenofobiei si sovinismului, sunt si ele rau prevestitoare.

Avem de-a face si cu o mare problema morala. Companii mari vorbesc despre “responsabilitate corporatista sociala”(social corporate responsability/SCR) Unde este aceasta ca si raspunderea morala/fiduciara fata de clienti cand se plaseaza produse financiare toxice unor investitori naivi in timp ce distribuitorii produselor le short-eaza (mizeaza pe deprecierea activelor respective)? Penalitatile pe care banci mari de investitii le platesc in SUA lui Securities and Exchange Commission pentru asemenea practici sunt edificatoare. Unde este responsabilitatea cand firme cu venituri nete de multe miliarde de dolari platesc fiscului cvasi-nimic? Ma intreb daca presedintele Barack Obama a numit pe seful GE in fruntea unui comitet special de invigorare a afacerilor avand in vedere o asemenea performanta. Nu in mod intamplator, dupa o serie de scandaluri corporatiste (vezi cazurile Enron, Worldcom, Parmalat etc.), Claude Bebear, sef al patronatului francez, scria intr-o carte ca “Ils vont tuer le capitalisme” (Ei vor distruge capitalismul). Parafrazandu-l ne putetm gandi la economia de piata, la democratie.

Cand evenimente rare, “lebede negre” (black swans) cum le numeste Nicholas Taleb, pun la grea incercare capacitatea guvernelor de a gestiona treburile publice sentimentul de echitate (fairness) in impartirea poverii devine esential in prezervarea cimentului social. Asa cum am remarcat de mai multe ori Adam Smith, Max Weber, Kenneth Arrow, Amartya Sen si altii au subliniat relatia intre valori morale si o buna functionare a economiei, a societatii. Cand cinismul, lacomia, iresponsabilitatea fata de soarta celorlalti, egoismul, se raspandesc, anomiile pot deregla serios societatea.

  • Cand cinismul, lacomia, iresponsabilitatea fata de soarta celorlalti, egoismul, se raspandesc, anomiile pot deregla serios societatea

Criza este insotita si de false piste in dezbaterea publica. A sustine ca actuala criza financiara este cauzata in principal de rolul excesiv al statului in economie este, in opinia mea, o teza falsa. Criza financiara are la origine, in esenta, un sistem de intermediere financiara care a luat-o razna in ultimele decenii. Sistemul financiar a dezvoltat un raison d’etre al sau, tot mai in divort de nevoile economiei reale, grav fiind ca politici publice, in tari proeminente in economia lumii, au fost “capturate” de finanta in folosul ei. Este adevarat, insa, ca criza financiara se impleteste cu una a statului asistential. Aceasta din urma era vizibila de mai bine de un deceniu fiind determinata de excese populiste, clientelism politic si hipetrofierea sectorului public in unele tari (Grecia fiind cazul cel mai notoriu), de suprasolicitare a capabilitatilor din ratiuni militare si de alta natura (ceea ce Paul Kennedy a numit “overstretch” in cazul SUA) si, nu in cele din urma, de o demografie tot mai nefavorabila societatilor industrializate (care imbatranesc).

Criza financiara amplifica o criza a statului asistential, care o premerge. Deci, a afirma, cum fac unii, ca se impune o demantelare a “statului social” pentru a rezolva criza financiara/economica denota neintelegerea originilor celor doua crize. Statul asistential trebuie sa fie reformat, fiindca opereaza peste putintele sale si este necesara, in acest conext, o responsabilizare individuala a cetatenilor (care nu inseamna ca cei mai slabi in societate sa fie abandonati). Dar si sistemul financiar trebuie sa fie reformat in mod radical. Aceste doua reforme implica o rescriere a contractului social intre cetatean si stat si o revenire a industriei financiare intr-o matca care aduce beneficii intregii societati. Fara revenirea la logica initiala a aranjamentelor Bretton Woods (care stavileau miscarile de capital destabilizatoare), alte crize, cu efecte nu mai putin grave, vor fi invitate. Trebuie sa se accepte ca functionarea pietelor financioare nu este un dat celest, ca politicile publice le pot influenta! Asa s-a intamplat dupa Marea Depresiune si al doilea razboi mondial. Daca procesele ingrijoratoare evocate mai sus continua, este periclitata functionarea insasi a democratiei.

PS. Criza zonei euro este cauzata si de aranjamente institutionale si de politici defectuoase. De aceea este nevoie de o reforma profunda a guvernantei economice, care nu se poare rezuma la disciplina fiscala si controlul unor dezechilibre interne. Fara instrumente care sa favorizeze convergenta reala, fara elemente de politica fiscala comuna si mecanisme la nivelul UE de asigurare impotriva riscurilor asimetrice zona euro va fi greu sa reziste.