Cand un sef de stat in exercitiu il descrie pe un predecesor al sau drept “tradator” si “sluga la rusi” pentru ca a abdicat, este un semn ca natiunea a trecut printr-o istorie complicata si agitata. Criticile in privinta abdicarii din 1947 sunt, bineinteles, admisibile, dar utilizarea cuvantului “tradare” este complet inadecvata. Traian Basescu poate foarte bine sa creada ca patriotismul insemna ca Regele sa afiseze o sfidare maxima, in conditiile in care era smulsa independenta tarii, dar circumstantele in care se afla erau grave, iar actualul sef de stat nu a avut parte de asemenea chinuri si nimeni nu ar trebui sa spere ca vreunul dintre urmasii lui ar trebui sa le aiba.
A fost un sfarsit trist al decadei in care Mihai de Hohenzollern s-a aflat pe tron. A fost o domnie in doua faze – de trei, respectiv sapte ani, iar in a doua, cand inca nu implinise 30 de ani, a avut parte de provocari de o magnitudine pe care si acum ne e greu sa o intelegem.
La imboldul lui Ion Cristoiu, un savant al istoriei si un bun jurnalist (combinatie formidabila de abilitati pe care putini altii le au in Romania de astazi), Basescu a lasat garda jos cand ar fi putut dovedi precautie in avansarea unor declaratii categorice despre o perioada in privinta careia nu a pretins niciodata ca este expert. Poarta a fost deschisa pentru detractorii sai, care au prins din zbor afirmatiile sale explozive, cu o bucurie nedisimulata. Pentru mine, standardul a fost stabilit de moderatorul unui talk-show stiut ca definitoriu pentru retinerea central-europenilor, dar care, joi seara, avea o sclipire fanatica in ochi in timp ce-si indemna colegii sa-l afuriseasca pe Presedintele prins in corzi.
Paguba e deja facuta: depinde acum de Presedinte sa decida daca sa-si mentina in spatiul public usturatoarea sa declaratie sau sa emita o declaratie mai nuantata. Atacul sau la adresa fostului Rege Mihai trebuie sa-i fi descumpanit pe acei romani care mai pastreaza o speranta ca el – Basescu – ar fi contribuit la cladirea unui stat democratic si eficient, unul despre care s-ar fi putut spune ca vine in completarea reformelor promovate de Regele Carol I si de cei mai buni ministri ai sai. Acesta este un obiectiv care, acum, pare mai departe ca niciodata.
O declaratie seaca venita joi din partea Ambasadei SUA a reafirmat, pur si simplu, punctul de vedere al Presedintelui Harry Truman din 1946, care a laudat “comportamentul exceptional de merituos” al Regelui Mihai in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
Fara a dovedi o lipsa de abilitati, Basescu a promovat o orientare pro-occidentala in relatiile externe, pe parcursul ultimilor sase ani, dar aceasta nu a fost egalata de o buna judecata in chestiunile politice strict interne.
Nu este surprinzator – dar nici o scuza – daca judecata il paraseste uneori, mai ales in atmosfera artificiala, dar intensa a studioului de televiziune: la urma urmei, reformele nu merg cum trebuie, el este blocat in Parlament si de sistemul judiciar, a pierdut mult din popularitate in ultima vreme, iar relatiile sale cu propriul partid raman greu de definit. Deci trebuie sa se simta demoralizat, ceea ce ar putea exacerba tendinta de a vorbi pe sleau, care functioneaza bine pentru un presedinte doar daca este mentinuta in limite stricte.
Ceva bun ar putea, totusi, rezulta din acest episod, daca este stimulata o dezbatere de calitate despre anii 1940, o dezbatere lipsita de polemici furtunoase. Basescu ar putea, chiar, sa fie unul dintre principalii beneficiari, daca aceasta dezbatere ii aprofundeaza si rafineaza felul cum intelege el perioada de dinainte de 1948.
Pana acum, prea multi dintre analistii aflati in spatele politicienilor si jurnalisti s-au folosit de cuvintele usturatoare ale Presedintelui in privinta Regelui mai degraba pentru a-l defaima pe Basescu decat pentru a face un pas inapoi si pentru a analiza la rece acea perioada. Probabil ca, acu, va fi imposibil de oprit o evaluare mai sincera a performantei regale de la mijlocul anilor 1940, pe masura ce regele isi pierdea modestele atributii pe care le avea; o evaluare care, in termeni normali, ar fi putut fi facuta doar dupa ce va fi trecut in nefiinta, intrand in istorie.
Regele Mihai si-a aparat prestatia in interviuri, mai ales intr-o carte, Convorbire cu Mihai I de Mihai Ciobanu, aparuta repede dupa 1989, dar si in alte parti. Analizand eu insumi perioada intr-un volum despre Europa de Sud-Est in politica internationala inainte de 1989, intitulata “Europa proscrisa: Balcanii de la otomani la Milosevici”, publicata in 2001, am argumentat ca Regele Mihai ar fi putut juca mai abil o mana slaba intre 1945 si 1947. Statele Unite aveau, bineinteles, o mana mult mai puternica, dar au reactionat lent la felul cum Stalin a acumulat puterea. Doar cand Deand Acheson l-a inlocuit pe William Byrnes ca secretar de Stat, in 1947, acest lucru a inceput intr-adevar sa se petreaca. SUA, dar si Marea Britanie i-au oferit Regelui (si lui Corneliu Coposu) asigurari verbale si scrise de sprijin, sustinute de foarte putine actiuni.
Harry S. Truman a devenit un mare Presedinte american al secolului 20, dar nu acumulase inca, probabil, suficienta experienta in 1946, cand a emis declaratia pe care s-a bazat comunicatul de presa al Ambasadei SUA in legatura cu rolul Regelui Mihai in aceasta perioada dramatica.
Fara indoiala, faptul ca Basescu l-a denuntat pe predecesorul sau va fi vazut drept un nou semnal descurajant al exceptionalismului romanesc. Personaje influente, care au acces la media germane si nord-americane, vor cauta, probabil, sa-l izoleze pe seful statului indiferent de pagubele aduse Romaniei care, sub Basescu, a incercat cel putin sa fie un bastion al influentei occidentale in Europa de Sud-Est.
Dar dispute nu foarte diferite de cea actuala s-au dezlantuit in cel putin o tara occidentala cu o istorie constitutionala mai fericita decat cea a Romaniei. Abdicarea din 1947 a fost precedata, in 1936, de abdicarea Regelui Edward al VIII-lea al Marii Britanii. Criza constitutionala a fost de scurta durata, dar a produs o sciziune permanenta in familia regala, Casa de Windsor. Un embargo aproape complet asupra intalnirilor cu fostul Rege si cu sotia sa, Wallis Simpson, a fost mentinut de succesorii sai pana la moartea lui, in 1972.
Citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro
