La peste o săptămână de la lansarea poiectului de revizuire a Constituţiei, ne-am fi aşteptat să avem reacţii legate de fondul propunerilor sau măcar anunţate dezbateri publice în care să se înfrunte puncte de vedere pro şi contra. Deocamdată, nu avem decât deja clasica diviziune dintre putere şi opoziţie: puterea nu foloseşte purtători de cuvânt pe acest subiect în afara iniţiatorului, opoziţia se complace în a lansa proiecte de lege care privesc doar chestiunea numărului de parlamentari. Dezbaterea pe marginea revizuirii Constituţiei nu a reverberat până acum în Parlament, neexistând o reacţie bine conturată la nivelul grupurilor parlamentare care să privească articole luate individual. Iar dezbaterea din spaţiul public este cantonată pe găsirea unui răspuns la întrebarea: cresc sau nu puterile Preşedintelui?

Radu CarpFoto: Arhiva personala

Întrebările fundamentale la care orice proiect de revizuire a unei Constituţii sau orice proiect de Constituţie nouă ar trebui să răspundă sunt dacă drepturile fundamentale sunt mai bine garantate sau mai uşor de încălcat şi care este natura regimului politic. Cum Titlul II rămâne, în versiunea proiectului de revizuire, relativ la fel ca în prezent, cu excepţia introducerii răspunderii magistraţilor pentru erori judiciare şi cu mărirea duratei de reţinere a unei persoane de la 24 la 48 de ore, răspunsul este că drepturile fundamentale vor avea acelaşi grad de garantare ca şi până în prezent. Câtă vreme nu vom avea o lege organică privind răspunderea magistraţilor, nu vom putea şti în ce măsură justiţia va apăra mai eficient sau nu drepturile cetăţenilor. Trebuie însă mai întâi acceptat principiul că este nevoie de o astfel de răspundere.

Răspunsul la cea de-a doua întrebare pare la prima vedere mai complicat, dar în esenţă nu este nevoie să facem calcule şi consideraţii prea laborioase. Ar căpăta Parlamentul mai multe puteri dacă s-ar adopta modificările propuse? Argumentul că a doua Cameră ar fi o piedică în calea corupţiei sau că cele două Camere s-ar controla reciproc nu rezistă. Totul depinde de compoziţia politică a Parlamentului: numai dacă ar exista o majoritate politică într-o Cameră şi o altă majoritate în cealaltă Cameră acest argument ar sta în picioare. Este vorba însă de o situaţie care în România în 20 de ani de bicameralism nu a existat, chiar şi în condiţii de profundă transformare a legislativului pe durata unui mandat de 4 ani, manifestată prin apariţia de noi grupuri parlamentare, migraţii frecvente de la un partid la altul, etc. Dacă acest argument nu rezistă, să examinăm succint ce va face Parlamentul ales după o eventuală revizuire a Constituţiei în sensul proiectului propus spre dezbatere:

• noua procedură de adoptare a legilor descrisă de art. 76 introduce distincţia între prima şi a doua lectură. Nu se specifică de fapt cât să dureze nici prima, nici a doua lectură, ci doar că între cele două etape trebuie să treacă nu mai mult de 30 de zile. Cu alte cuvinte, Parlamentul nu va avea constrângeri suplimentare în analiza unui proiect de lege iniţiat de Guvern. Nu va scădea numărul amendamentelor, ci este posibil ca întreaga procedură de vot să dureze mai puţin. Nu va exista o certitudine în acest sens – doar o posibilitate;
• consultarea Parlamentului în cazul referendumului iniţiat de Preşedinte nu dispare, ci doar se instituie un termen în care voinţa Parlamentului trebuie exprimată. Este aceasta o limitare sau un aspect procedural? Înclin spre a doua variantă de răspuns, din moment ce o putere aleasă prin vot îşi auto-limitează în continuare prerogativa de a iniţia un referendum;
• o noutate este consacrarea constituţională a controlulului Parlamentului asupra activităţii serviciilor de informaţii. În mod cert, printr-o astfel de prevedere, nu scade puterea Parlamentului. Scepticii pot argumenta că rămâne identică, din moment ce acest control era deja exercitat prin comisiile de specialitate ale Parlamentului. Cei mai puţin sceptici vor putea argumenta că astfel creşte puterea Parlamentului, printr-o recunoaştere mai puţin simbolică decât ar părea la prima vedere;
• limitarea angajării răspunderii Guvernului prin noua formă propusă a art. 114 oferă categoric mai multă putere Parlamentului;
• noile obligaţii ale CSAT de natură constituţională în raport cu Parlamentul (transmiterea pentru aprobare a strategiei de securitate naţională şi transmiterea de rapoarte de activitate) face ca acest organism să fie supus controlului parlamentar şi totodată clarifică anumite aspecte care ţin de raporturile între cele două instituţii care ar deveni mai bine formalizate.

Aşadar, pe orice poziţie ne-am situa, cu condiţia păstrării obiectivităţii şi luând în calcul diferite modalităţi de acţiune în practică ale puterilor, Parlamentul nu va avea, în condiţiile adoptării proiectului de revizuire, mai puţine puteri decât în prezent dar va fi obligat să acţioneze cu mai multă responsabilitate.

Aceeaşi analiză merită a fi făcută şi referitor la puterile Preşedintelui:

• propunerea de modificare a art. 85 în sensul ca revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului să se facă doar după consultarea prealabilă a Preşedintelui nu reduce puterea primului – ministru de a opera modificări în cabinetul pe care îl conduce pentru că şi în prezent Preşedintele este cel care are decizia finală. Prin aplicarea acestei noi dispoziţii, ar trebui să fie conturat un punct de vedere comun între cei doi reprezentanţi ai puterii executive, ceea ce nu ar înlătura în totalitate un dezacord pe parcurs asupra persoanei care ocupă o anumită poziţie în guvern dar ar reduce cu mult posibilitatea apariţiei unei asemenea situaţii;
• propunerea de a modifica art. 95 referitor la procedura suspendării Preşedintelui de către Parlament nu are sensul de a lăsa nesancţionată o eventuală încălcare a Constituţiei de către Preşedinte. Singura modificare este că avizul Curţii Constituţionale ar deveni obligatoriu. Din moment ce este vorba de încălacrea Constituţiei şi avem un organism însărcinat cu verificarea respectării Constituţiei, este normal ca acest organism să aibă şi puterea de a interveni mai eficient în procedura de suspendare pe baza unei presupuse încălcări a Constituţiei. Suspendarea nu ar mai putea fi un mecanism de presiune politică, ci o veritabilă frână în calea unor eventuale excese de natură constituţională ale Preşedintelui;
• Procedura de respingere tacită a candidatului pentru funcţia de prim – ministru în caz de neacordare a votului de încredere, descrisă de noua formă a art. 103, nu înseamnă că Preşedintele îşi va putea impune candidatul dacă acesta nu reuşeşte să găsească o majoritate în Parlament. Preşedintele va trebui să desemneze în acest caz un alt candidat. Actuala Constituţie instituie un termen în care Parlamentul trebuie să acorde votul de încredere dar nu spune ce se întâmplă dacă Parlamentul refuză să discute propunerea în acest interval.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro