Una din surprizele acestor ultimi ani in Romania (dar si in alte state post-comuniste) este coagularea unor nuclee de actiune intelectuala ce-si fac un titlu de glorie din anti-anticomunism. Strategia este relativ simpla si pana la un punct nu tocmai ineficienta. Se plasmuieste o figura terifianta a anticomunistului monoman, ultra-nationalist, extremist de dreapta, eventual clericalist, adversar al Luminilor si al Ratiunii, obsedat de razbunari si incapabil de reconciliere. Se sterg cu buretele uitarii crimele din decembrie 1989 si din iunie 1990. Canalul? “O vorba de dansii inventata”. Pitestiul, Sighetul, Aiudul, Gherla, Ramnicu Sarat? “Sfarsiti odata cu trecutul negru!” Criminalitatea regimului este inmormantata sub un giulgiu retoric despre “naratiuni ”, ”modernizare” si “mobilitate sociala”. Se sugereaza ca anticomunistii sunt toti o apa si-un pamant, ca formeaza un bloc omogen al carui ideal ascuns este esafodul sau ghilotina. Noaptea toalitara este echivalata cu lumina de neon din mall-uri. Kolyma cu Kaufhalle. Tocmai ei, cei care acuza anticomunismul de lipsa de nuante, ignora existenta variilor curente de atitudine anticomunista (la fel ca si in cazul antifascismului). Nu am vazut pe plaforma de “avangarda” a anti-anticomunismului macar o referinta la cartile lui Vasili Grossman. Una dintre cele mai aiuritoare formulari despre subiectul discutat suna cam asa: “Anticomunismul este forma contemporana a antisemitismului”. Si eu care credeam ca antisemitismul este forma contemporana a antisemitismului. Conform acestui rationament fals, Grossman, al carui anticomunism nu poate fi contestat de cineva, ar fi fost si el cumva un “antisemit”. Iar noi, cei care credem ca Viata si destin este, alaturi de romanele lui Soljeniţân, varful literarurii ruse din secolul lagarelor de concentrare si al camerelor de gazare, suntem anatemizati de catre procurorii corectitudinii istorice mereu unilaterale, mereu in cautarea “dusmanilor obiectivi”…
Acesti oameni sunt constienti ca exista o directie dominanta in memoria colectiva care valorizeaza negativ ansamblul epocii comuniste. Sigur, ne intalnim uneori cu nostalgii pentru unele din politicile sociale ale primei perioade comuniste, dar nu este in niciun caz vorba de regrete pentru violenta represiva, pentru minciuna universalizata ori pentru frigul, foametea si frica impuse de nomenklatură unei intregi populatii. Coada imbecilizanta, animalizanta, era o constructie sociala, efectul unor politici cu tinta cat se poate de exacta. Este ceea ce fostii marxisti, fostii studenti si dicipoli ai lui Georg Lukascs, deci Agnes Heller, Ferenc Feher si Gyorgy Markus, au numit dictatura asupra trebuintelor umane (dictatorship over needs). Anti-anticomunistii despre vorbesc aici nu sunt (neaparat) admiratorii lui Ion Iliescu, probabil ca nici ai lui Adrian Nastase ori Victor Ponta, ei vin din alte zone decat cele ale birocratiei de partid si de securitate. Idolii lor se numesc Carl Schmitt, Badiu, Zizek, Taubes, eventual Bauman. Sunt post- post-moderni, deci post-Foucault, post-Derrida, post-Deleuze. Istoria intelectuala a stangii este pentru ei terra incognita. Nu i-au citit pe Cornelius Castoriadis, pe Claude Lefort, pe Carlo Roselli, pe Edgar Morin, pe Agnes Heller, pe Leszek Kolakowski, pe Janos Kis, pe Lionel Trilling ori pe Dwight Macdonald.
Pentru ei, anti-anticomunismul este o sansa sa fie mediatizati, sa ajunga sub reflectoarele publicitatii, sa fie considerati parteneri in dezbaterile reale. Lucrul cel mai grav, in cazul lor, este mineralizarea sufletelor, incapacitatea de a simti empatie pentru victimele terorii totalitare. Un bun prieten, stralucit istoric al Germaniei veacului douazeci, imi spunea ca observa la unii tineri intelectuali din fosta RDG acest aliaj de leninism si post-modernism. Cred ca anti-anticomunistii nu sunt nici macar post-moderni in sensul real al cuvantului. Mimeaza post-modernismul, dar ei sunt dupa post-modernism, apatici, sterili, neurastenici, vanitosi, devorati de complexe de inferioritate traduse in aroganta debordanta si neavand de fapt nimic de spus in afara unei asteptari ecstatice a “evenimentului” anuntat de profetul Badiou…
Nu-i deranjeaza daca vor fi numiti revizionisti ori negationisti, ba chiar sunt incantati. Folosesc referintele bibliografice, inclusiv cele din literatura concentrationara (Varlam Şalamov), pentru a normaliza anormalul, pentru a prezenta crimele in masa inspirate de ideologie, ceea ce regretatul istoric Viktor Zaslavsky numea purificarea de clasa, drept echivalente cu “totalitarismul tehnologic” al “continuumului represiv al capitalismului tarziu”. Anti-anticomunistii de salon sunt ludici si amorali. Le vorbesti de Nadejda Mandelstam, ei iti invoca situationismul. Le amintesti de cartile unor Raymond Aron, Isaiah Berlin ori Robert Conquest, ei recurg la serviciile bibliografice ale vreunui decrepit satir marxist importat de prin Vest.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
