Inca inainte de aparitia Noului Concept Strategic si a summitului de la Lisabona, una din preeocuparile majore ale noilor aliati, adica a celor proveniti din Europa Centrala si de Est, a fost necesitatea ca NATO sa isi pastreze capacitatea de a-si onora obligatia fundamentala privind garantarea securitatii membrilor sai (Art. V). Aceasta, pentru ca, pe de o parte, pentru noi, cei din aceasta parte a continentului, principala motivatie a solicitarii presante de a deveni membri a constat tocmai in obtinerea accesului la cea mai importanta garantie de securitate furnizata de cea mai puternica organizatie politico-militara din lume.

Ioan Mircea PascuFoto: Satmareanul

Pe de alta parte, insa, conflictul dintre Rusia si Georgia din 2008 ne-a demonstrat cat de actuala este aceasta solicitare, in conditiile in care, cel putin asa cum par sa stea lucrurile pana acum, refacerea Rusiei nu a fost insotita si de o schimbare a mentalitatii si comportamentului ei. Chiar din contra. De aceea, desi NATO si-a adaugat in anii ’90 o noua functie – aceea de “crisis management” – noi am fost – si suntem – atenti ca aceasta sa nu impieteze asupra functiei sale principale, aceea a apararii colective.

In 2010, atat Noul Concept Strategic, cat si hotararile summitului de la Lisabona ne-au oferit aceasta “re-asigurare strategica”, ca principala functie a NATO ramane in continuare garantarea securitatii colective a membrilor sai. Importanta acestei “re-asigurari strategice” a fost amplificata si de faptul ca, UE, respectiv cealalta componenta a garantiei noastre de securitate si cantonare definitiva in Vest (chiar daca unii nu sunt pregatiti sa recunoasca acest lucru), a avut un tratament diferit fata de Rusia, fiind mult mai ingaduitoare cu comportamentul in forta al acesteia fata de unii din vecinii sai.

Cum bine spuneau cei de la Stratfor, in timp ce noi, fostii aliati ai Uniunii Sovietice, priveam cu atentie la acest comportament, tragand concluziile de rigoare in privinta viitorului securitatii noastre, principalele puteri din UE, situate la o distanta considerabila de Rusia, o priveau in primul rand ca un partener economic si comercial de prim rang, capabil sa contribuie substantial la iesirea lor din actuala criza. Si, drept urmare, se dovedeau mult mai ingaduitoare cu Rusia in celelalte domenii, inclusiv al securitatii.

Implicatiile nu sunt de neglijat: astfel, noi din aceasta zona, avem mult mai multa incredere in Art.V al Tratatului de la Washington, care sta la baza NATO, decat in clauza similara de securitate a Tratatului de la Lisabona.

Numai ca, pana la urma, nici aceasta nu este problema fundamentala care afecteaza cele doua organizatii. In ce priveste UE, problema fundamentala, in opinia mea, este tendinta generala de re-nationalizare a unor importante politici comune, cum este libera circulatie a persoanelor (vezi posibilitatea de suspendare a acordului Schengen), cuplata cu impotenta militara a organizatiei (CSDP, una din realizarile cu care ne placea atata sa ne mandrim, a “cazut” la primul test, fiind complet “scoasa din peisaj” in cazul operatiunilor impotriva Libiei colonelului Gaddafi: nici consensul politic nu a putut fi realizat, nici capacitatile necesare comenzii si controlului unei asemenea operatiuni nu au existat).

In ce priveste NATO, in conditiile in care Statele Unite, din ratiuni pe care nu le discut acum si aici, au facut in cazul Libiei un pas inapoi, preferand, pentru prima data in istoria organizatiei, un rol de sprijin, in locul rolului conducator asumat de regula pana acum, au aparut anumite semne de intrebare atat in planul eficacitatii militare (aliatii europeni, aflati cu mult in urma americanilor sub aspect tehnologic, nu dispun de mijloacele necesare asigurarii succesului in toate misiunile pe care le desfasoara), cat si cel politic (ce se va intampla daca, la fel ca UE, un NATO lasat pe mana puterilor europene, va trata cu aceeasi lipsa de compasiune preocuparile de securitate ale membrilor sai din Centrul si Estul continentului?)

Iar primele semne ale acestei neincrederi crescande in cele doua organizatii incep sa apara. Astfel, Suedia si Polonia au convenit pe cont propriu sa isi sporeasca coordonarea actiunilor in plan politico-militar, tinand seama in primul rand de vulnerabilitatea statelor baltice, iar tarile Visegrad au decis sa creeze singure un battlegroup, in cadrul UE.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro