Instinctul depravării și nostalgia paradisului coexistă în sufletul fiecărui om. Modernitatea s-a născut pentru a relega într-un spațiu privat ambele propensiuni: atât exhibarea nerușinării, cât și celebrarea sacrului. Spațiul public devine, așadar, un context al negocierilor între valori şi cutume.
Mulţi observatori spun că România post-comunistă a devenit ograda tuturor obscenităţilor: un spaţiu al confuziilor morale, al amalgamării şi al derapajelor. La noi, bătălia între decenţă şi vulgaritate are un aspect sfâșietor și atinge câteodată proporții epice. După revoluţia culturală a Occidentului din 1968 şi asumînd experienţa comunistă dintre 1947-1989, nu e oare util să înţelegem cu ce anume am mai rămas din tezaurul civilizaţiei europene?
Pentru modernii clasici, educația acordată tinerilor – cu tot amestecul involuntar de instrucție formală, inerție a mentalităţilor, prejudecată tribală sau reflex comunitar – are drept scop „procesul civilizaţiei”. Într-un studiu devenit celebru, sociologul Norbert Elias (1897-1990) a arătat modul în care, în Europa post-medievală, ţări precum Franţa, Germania şi Anglia au impus normele sublimării tuturor pornirilor josnice de care suntem îndeobşte în stare.
Manualele de bună purtare (cele care prevăd folosirea batistei, corecta aşezare la masă ori chiar atenţia pentru piepten, deci grija faţă de coafură) n-au apărut de nicăieri. Invitaţie la cunoaşterea de sine? Indicator al condiţiei sociale a individului? Mecanism de control? Măsurînd toate acestea laolată şi chiar mai mult decât atât, respectul pentru etichetă a revoluţionat lumea occidentală.
Proiectul de îmblânzire a naturii umane are, desigur, rădăcini în conceptele greceşti de paideia şi politeia, preluate de marii educatori creştini ai Antichităţii (vezi importanţa regulilor în comunităţile fondate de Sf. Vasile cel Mare, Augustin de Hippona sau Sf. Benedict al Nursiei). Iată două exemple dintr-un manual de instrucţie monahală datînd din secolul IV: „Şezînd tu cu fraţii, de-ţi vine vreo flegmă, să nu o scuipi înaintea lor” şi „bînd apă să nu laşi gâtlejul tău să gâlgâie”. Distincţia între judecata publică (oferită prin predici) şi terapia privată (oferită prin spovedanie) ori diferenţierea între dimensiunea universalistă a evanghelizării şi caracterul mistagogic (sau chiar esoteric) al aproprierii credinţei – toate acestea scot la iveală discernământul ca virtute centrală a civilizaţiei creştine.
Prin alfabetizarea la scară largă și înălțarea prestigiului școlii, modernitatea nuanţează şi generalizează această separaţie între domeniul public şi sfera strict privată. Elias sesizează „mişcarea de răspândire a comportamentului aristocratic de curte, tendinţa aristocraţiei de curte de a asimila elemente din alte straturi, de a le coloniza” (Elias, Procesul…, Iași, 2002, p. 66). Burghezia și membrii stărilor intermediare deprind fascinația pentru sinteza dintre cultură și civilizație. Politețea se manifestă ca habitus – un fel de natură secundă specifică omului educat, proprie așadar insului învățat să distingă între rușine și nerușinare, între exterioritate și interioritate. Copilul bine-crescut știe cum să vorbească. El stăpânește modalitățile de adresare, simte limitele umorului și intuiește momentul oportun pentru tăcere.
Concomitent, modernitatea aplică reforma regimului politic prin separaţia puterilor: revoluţia constituţională a secolelor XVII-XVIII nu mai permite ca acelaşi om să fie – simultan – legiuitor, executor şi judecător al legii. Prevenirea tiraniei cere, pentru John Locke (Două tratate despre guvernare 2.13.151) sau baronul Montesquieu (Spiritul legilor 11.6), despărţirea atributelor. Critica nepotismului n-ar fi posibilă în absenţa acestor prevederi care consfinţesc despărţirea de absolutismul monarhic. La fel, în ordine epistemologică, cele trei Critici ale lui ImmanuelKant separă facultățile de cunoaștere (a adevărului, a binelui, a frumosului), trasînd idealul specializării științifice în Universitatea humboldtiană. Ordinea diurnă a raţionalităţii va găsi antidotul romantic în fascinaţia nocturnă pentru fuziunea regnurilor, atracţia spre magie şi erotism indistinct.
Nu s-ar putea spune că republicanismul devine agentul intrinsec al civilizării câtă vreme aristocraţia europeană a continuat să investească masiv în cultură (teatre, biblioteci, pinacoteci). Rafinamentul membrilor curţii, respectul pentru ceremonial, atenţia pentru arta conversaţiei şi obligaţia nobilimii de-a perpetua o veche tradiţie conduc la triumful ideii de „bune maniere” în raport cu vechea „simplitate”. Romanele englezești ne ajută să identificăm „complexitatea” urbană în raport cu „rusticitatea” mediului rural. Manners Makyth Man – iată sloganul sub care se aşează comunitatea academică de la New College School, Oxford.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
