“Partidul, Ceausescu, Romania” erau cuvintele imnului neoficial al regimului comunist care s-a năruit in decembrie 1989. In decembrie 2010, impreuna cu exceptionalul critic care a fost Alex. Leo Serban, am prezentat, la festivalul de film romanesc organizat de ICR din New York, filmul lui Andrei Ujica, „Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”. Reiau aici cateva din ideile din interventia mea. O fac sub forma unor ipoteze despre dictatura lui Ceausescu, inevitabil succinte, chiar laconice. In cartea mea „Stalinism pentru eternitate” si in alte lucrari am dezvoltat pe larg aceste idei. Saptamana viitoare, IICCMER si Facultatea de Stiinte Politice a Universitatii din Bucuresti organizeaza o conferinta legata de aniversarea celor 90 de ani de la infiintarea PCR.
Imi amintesc de luna mai 1966 cand liderul totalitar de la Bucuresti tinea unul dintre cele mai importante discursuri din cariera sa politica pe tema PCR drept continuator al „traditiilor progresiste ale clasei muncitoare, ale poporului” Erau atunci avansate tezele fundamentale ale rescrierii istoriei comunismului din Romania ca dezvoltare teleologica din timpurile tulburi ale dacilor si tracilor, trecand prin Mircea cel Batran, Stefan cel Mare si Mihai Viteazul, si pana la momentul stalinismului national inaugurat de Gheorghiu-Dej si imbratisat pasional de succesorul sau. In acelasi timp, era diminuat, pana la disparitie, rolul lui Dej si al echipei acestuia.
Hobby-ul lui Ceausescu
Nicolae Ceausescu nu a fost un tiran de tip obisnuit. Cu sprijinul aparatului de partid si de securitate, el a intemeiat un cult al personalitatii care nu se limita, precum in Albania, la persoana sa, ci se extindea la sotia sa, Elena Ceausescu, si la alti membri ai familiei. Este ceea ce politologul Ken Jowitt a numit „socialism intr-o singura familie”, iar eu am conceptualizat sub denumirea de comunism dinastic. Soarta dictatorului era astfel inextricabil legata de aceea a sotiei sale, propulsata pe pozitia de numarul doi in partid si in stat. Trebuie reluata aici ideea sociologului Daniel Chirot care arata ca exista doua tipuri de tiranii moderne: cele ale coruptiei (Batista, Somoza, Marcos) si cele ale certitudinii, deci ideocratice, simbolizate de personaje precum Stalin, Mao, Pol Pot, Ceausescu, Castro, Mengistu. Mentalul colectiv era asediat continuu de imaginile obsedante ale procesiunilor adulatoare, de imaginea conducatorului ca ghid, calauza, indrumator, comandant suprem. Ideologia oficiala perora la nasfarsit despre Omul Nou (tema comuna cu nazismul si cu legionarismul), agresa fiinta interioara, condamna arta “decadenta” de provenienta vestica, nega valorile autentice si impunea duplicitatea drept norma de comportament. In numele unui presupus scop final umanist, erau acceptate si practicate cele mai abjecte metode de constrangere si umilire a fiintei umane. Tortionarul securist era, in realitate, Omul Nou.
Nicolae Ceausescu a fost un fanatic comunist, deci un true believer. Ar fi eroare sa-l privim doar ca pe un fel de manechin isteric. Imbibat de o ideile din “Cursul Scurt de Istorie a P.C. (b) al URSS” si din “Problemele leninismului”, catehismul stalinist, dar marcat si de de spiritul Congresului al XX-lea si de admiratia pentru comunismul national al lui Iosip Broz Tito, era convins ca promoveaza un nou model al socialismului. Interesat si atras de miscarea nealiniata, s-a dorit mai presus de orice un “militant de frunte al miscarii comuniste si muncitoresti internationale”. Avand de ales intre albanizare si iugoslavizare, intre stalinismul national si despotismul luminat, a ales calea cea mai distructiva, cea mai funesta pentru Romania. Cand a fost intrebat, in 1988, de un reporter occidental, care este hobby-ul sau, raspunsul a venit sec si fara drept de apel: „Construirea socialismului in Romania”. A crezut cu obstinatie intr-o set de dogme rudimentare, insa in egala masura persistente si auto-suficiente. De la inceputl domniei sale, s-a delimitat de Dej prin accentul pus pe spectacol, pe propaganda personalizata, pe falsul, dar ubicuul scenariu al bailor de multimi. A continuat in fapt linia lui Dej a stainismului anti-sovietic, construin un miraj al reformelor, o fictiune a inovatiei permanente. Coregrafia si dramaturgia cultului personalitatii erau contrapartea simbolica a mentinerii controlului total al nomenklaturii asupra resurselor economice ale tarii. Niciodata, sub nici o forma, Ceausescu nu a urmarit reducerea „rolului conducator al partidului”. Dimpotriva, a sustinut opusul, ideea ca acest rol trebuie sa creasca mereu ca rezultat al unei „legitati obiective”. Aceasta viziunea a fost baza a cea ce putem numi socialismul lui Ceausescu. Unitatea de monoliti a partidului insemna supunerea neconditionata fata de deciziile liderului superem, proclamat fiinta providentiala.Un intreg aparat propagandistic a functionat vreme de decenii pentru a plasmui si a consolida pseudo-carisma lui Ceausescu.
citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
