…primul “sector” pe care am fost repartizat in armata a fost aleea care ducea la Comandament. Datoria mea era sa o mentin curata, fara frunze. O sarcina usoara in teorie, diabolica in practica. Era inceputul toamnei si aleea era strajuita de niste pomi ornamentali cu frunze rosii, multe, mici si zorite sa-si paraseasca crengile. Nu stiu nici acum daca alegerea pomilor a fost o strategie conceputa de vreun gradat sau un simplu acident – si, sincer sa fiu, nici nu ma intereseaza. Am maturat-o o data. Cand am ajuns la capat, aleea se umpluse deja din nou de frunze. Am maturat-o a doua oara. La fel. Am maturat-o a noua oara, tragand cu urechea la fiecare boare de vant. A venit, aleea s-a umplut de frunze de parca n-ar fi vazut matura de la turnarea asfaltului. Am incercat sa scutur copacii, au cazut frunzele, le-am maturat. Apoi a batut din nou vantul si alte frunze rosii si multe si mici.
In ziua aceea am numarat douazecisicinci de ture de maturat respectiva aleea, dupa care le-am pierdut sirul. La un moment dat m-am asezat pe bordura, cu matura de nuiele intre picioare, mi-am aprins un Carpati-fara si m-am surprins, pentru prima si (nadajduiesc) ultima data in viata, golit total de ganduri. Nimic. Nada. Zero. Nu fredonam vreun cantecel, nu imi vaitam soarta, nu ma gandeam la fete, la vreo carte, la trecut sau viitor. Nu ma gandeam la nimic. Cativa ani mai tarziu aveam sa aflu ca asa-numita « golire a mintii » e un tel in sine in unele tehnici de meditatie budhiste. (In treacat fie spus, nu-i de mirare ca Hegel spunea despre budhisti ca au ajuns sa fie experti in ‘jumatate din dialectica’.) La vremea respectiva, insa, aveam saptesprezece ani si, marturisesc, m-am speriat. Am sarit in picioare si am continuat sa matur cu furie, promitandu-mi sa fac tot ce-i sta in putinta pentru a ajunge pe un alt « sector ». Si-am ajuns. In buda, la propriu si figurat.
Repartizat la buda companiei doi – pentru necunoscatori, o insiruire de buzi turcesti, fara usi (pentru a preveni activitatile « private » – de unde si paradoxul unei ‘private publice’ din piesa de teatru a tineretii mele,« Buda sau Urma scapa turma »), dar cu pereti despartitori (totusi) – am injurat printre dinti initial, pana cand un veteran mi-a explicat avantajele : in buda, spre deosebire alte sectoare (scarile, dormitoarele, etc.) nu se « da cu ceara » si nu se lustruieste (cine a facut armata pe vremea mea stie despre ce vorbesc ; ceilalti sa se intereseze). Se foloseste doar furtunul, or asta e cat se poate de simplu. Basca, acolo oamenii sunt mai predispusi la confesiuni si poti avea conversatii cu adevarat interesante. Omul mi-a explicat cu un drum si viziunea lui despre lume si viata (sa-i zicem, in lipsa de un termen mai bun, Weltanschauung) : «unde-i caldut pute, unde nu pute-i frig ».
Din pacate, Romania a ramas la Weltanschauung-ul ‘realist’ al unui racan si nicaieri nu se vede mai bine asta decat in politica externa.
Politica externa a unei tari functioneaza, in buna masura, precum o lupa – exagereaza deopotriva calitatile si defectele nu doar ale unor lideri de moment, ci ale unei natiuni intregi. Cand Angela Merkel a decis sa suporte indirect regimul Gaddafi a facut-o, aparent, din ratiuni « practice » : mini-traditia non-intervetionista a Germaniei dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, apropierea alegerilor locale, nevoia unei aprobari din partea Bundestagului, obsesia germana cu resursele energetice (vezi si apropierea de Rusia), etc. In realitate, aceeasi decizie se inscrie – dupa cum spuneam intr-o postare anterioara – intr-o incredere oarba in RealPolitik (prost inteles). Realpolitik au practicat, fiecare in felul lor, ce-I drept, si Bismarck si Hitler si Schroeder. Toti si-au imaginat ca au invatat ceva din greselile predecesorilor – si, intr-o oarecare masura, au chiar facut-o, de unde si succesele de moment. Cadrul general de gandire s-a dovedit insa mai incapatanat decat diferentele ideologice, conjuncturale, de educatie, s.a.m.d. Exista, ne convine sau nu, un Weltanschauung al popoarelor, un Weltanschauung care, desi nu imuabil, e mult mai greu de reorientat decat ne imaginam.[Nota : Vezi, bunaoara, cartea lui Salvador de Mandariaga, Englishmen, Frenchmen, Spaniards: An Essay in Comparative Psychology, sau, mai aproape de casa, cartea lui Mircea Vulcanescu, Dimensiunea romaneasca a existentei.] Realist nu e sa crezi ca oamenii se hranesc numai cu paine, realist e sa accepti ca ei se hranesc si cu idei. Realist e sa nu fii intr-atat de naiv incat sa crezi ca oamenii sunt gata sa moara pentru o bucata de paine, cand toata istoria iti demonstreaza ca ei sunt de fapt gata sa moara pentru idei. Sa recunoastem : sa mori ca sa traiesti satul nu pare o decizie foarte rationala – si nici n-a fost vreodata.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
