Decizia Înaltei Curţi se cuvine, evident, salutată. Dacă un securist impenitent atât de influent şi periculos ca dl. Voiculescu este totuşi confirmat ca securist de către instanţa juridică supremă, înseamnă că totuşi ceva s-a schimbat în ţara asta.
Decizia ÎCCJ are o mare valoare simbolică. Dincolo de anecdotica carierei individuale a d-lui Voiculescu, decizia de justiţie trimite un puternic semnal la nivel naţional: securiştii nu se mai pot bizui pe protecţia complice a justiţiei şi pe omertà a clicilor dominante, nu mai pot fi siguri de impunitate, ca până acum.
Epoca cinismului arogant şi a sfidării neruşinate reprezentate de dl. Voiculescu şi atât de specifice aparatului de securitate, obişnuit să semene teroare şi sa nu întâmpine nici o rezistenţă, se pare ca a început să apună, măcar acum, după 21 de ani.
Hotărârea de azi a jusiţiei supreme marchează o primă fisură reală în blocul securist care continuă să apese din greu asupra ţării. Pentru prima oară, nu mai este vorba despre „demascarea“ vreunui directoraş de şcoală, pensionar, a vreunui instrumentist de la orchestra simfonică judeţeană sau a vreunui ospătar devenit politician, ci de o palmă dată de justiţie celui mai activ, mai vizibil, mai dăunător şi mai ticălos securist din viaţa publică.
Si totuşi, chiar şi acestui eveniment salutar nu-i lipseşte gustul tipic autohton de farsă. A-l califica juridic pe dl. Voiculescu doar drept turnător la securitate se înscrie în aceeaşi logică în care un baştan local zdrobeşte cu SUV-ul un pieton, iar poliţia îl pedepseşte aspru cu o amendă pentru nepurtarea centurii de siguranţă.
Dl. Voiculescu a condus ani de zile, sub Ceuşescu şi după, „firma“ Crescent sub al cărui paravan erau obţinute, spălate, gestionate şi dirijate mare parte din rezervele valutare ale securităţii.
În structura Departamentului Securităţii Statului, Crescent, un fel de excrescenţă a Intreprinderii de Comerţ Exterior Dunarea, firma oficială securităţii, avea importanţa Serviciului Independent pentru Comerț Exterior. Ambele instituţii, Dunărea şi Serviciul de Comerţ Exterior fiind conduse de colonei de securitate, este imposibil de crezut că o firmă sub acoperire a securităţii, Crescent, nu era condusă tot de un ofiţer superior, ci de un turnător civil de verişoare şi sportivi.
Pe fondul acestor fapte, a crede doar şi o clipă că dl. Voiculescu nu a fost cel puţin colonel, dacă nu chiar general de securitate, este fie naiv la limita prostiei, fie complice.
Desigur, dl. Voiculescu, ca bătrân ofiţer de securitate din aceeaşi făină cu de-al de Pleşiţă, Priboi şi cum s-or mai fi numind, adică brute fără scrupule, cunoaşte ca principal mijloc de comunicare, ameninţarea, şi poate supravieţui doar într-un mediu pe care-l intimideză. Aşa se explică, probabil, rezerva cu care jurnaliştii şi publiciştii au tratat subiectul “Voiculescu, ofiţer de securitate”. Decât să fii hărţuit de o justiţie română influenţabilă de către un Voiculescu, mai bine ocoleşti subiectul.
Evident că reprezint aci doar punctul meu de vedere, pe care sunt gata sa-l susţin şi-n faţa justiţiei. Aşadar: am convingerea că dl. Voiculescu a fost cel puţin colonel de securitate sub Ceauşescu. Dacă şi la ce funcţie şi grad a ajuns ulterior, nu mai pot şti.
Acesta este un comentariu semnat de Razvan Lalu si postat la articolul De la Felix Edmundovici la “Felix” Grivcovici
Comenteaza pe Contributors.ro
