Când fratele meu Moona s-a mutat în Portugalia, a început să îşi construiască o casă ecologică din chirpici, piatră şi paie. La scurt timp a înţeles că va avea nevoie de o dubă oribilă şi poluantă pe motorină pentru transportul materialelor. Discutam despre asta în drum spre Edinburgh, oraşul nostru natal, şi am căzut amândoi de acord că Belgia era locul cel mai potrivit pentru a cumpăra a dubă ieftină. Amândoi am lucrat în România la începutul anilor 90 şi ne aduceam aminte de armatele de oameni care plecau în Belgia şi în Germania ca să îşi cumpere maşini ieftine la mâna a doua. Ideea de a cumpăra o maşină ieftină din Marea Britanie – Scoţia cu atât mai puţin – nici măcar nu ne-a trecut prin cap.
Ne-am oprit la o benzinărie unde am văzut un grup de indieni Sikh (cei care poartă turbane pe cap), în timp ce încărcau o mare dubă albă. Păreau să se priceapă mai bine decât noi la genul ăsta de maşini. Am intrat în vorbă şi ne-au spus că ei veniseră special din Birmingham în Scoţia ca să îşi cumpere o dubă. Fratele meu şi cu mine ne-am aruncat nişte priviri de genul „oamenii ăştia nu-s normali. N-au aflat cât de scumpe sunt maşinile la mâna a doua în Scoţia?“ În curând însă ne-am dat seama că cei care habar n-aveau eram noi. Indienii Sikh ne-au explicat că Scoţia este unul dintre cele mai ieftine locuri pentru maşini la mâna a doua din Europa de Vest. Cine ar fi crezut! Şi pe bună dreptate - la scurt timp fratele meu şi-a cumpărat un van Mercedes alb, ca şi nou, şi foarte încăpător, cu aproximativ 1.500 de euro.
Unul dintre lucrurile pe care nu mi le-am putut explica niciodată în România este de ce maşinile la mâna a doua costă atât de mult. Duba pe care şi-a cumpărat-o fratele meu ar costa mai mult de 5.000 de euro în România. Şi am văzut maşini şi mai vechi pe care cereau de două ori mai mult. Cine cumpără aceste rable scumpe? Cum se stabilesc preţurile? Pe fiecare stradă din Bucureşti găseşti câte o maşină cu un anunţ în geam în care sunt listate extra opţiunile (geamuri electrice, ABS, A/C, scaune încălzite, stereo Blaupunkt), precum şi un preţ usturător. De câte ori văd un BMW vechi pe care cer 10.000 de euro, mă gândesc că în Marea Britanie n-ar primi nici 10% din banii ăştia.
În Anglia poţi să iei o maşină bună cu mai puţin de 1000 de euro. Părinţii mei şi-au cumpărat recent un Land Rover Discovery cu 900 de euro – numai cauciucurile groase de teren costă mai mult de atât. De curând am văzut în Bucureşti un Land Rover cu anunţul de vânzare în geam. Am sunat să văd dacă oferea un preţ bun. Vroia 4000 de euro. I-am spus că în Marea Britanie o astfel de maşină e mult mai ieftină. A fost de acord, „dar noi sunt în România“, a replicat.
Şi nu doar maşinile la mâna a doua sunt scumpe în România. Proprietăţile din România în general şi cele din Bucureşti în special sunt scumpe. De asemenea, comparând preţurile de pe Ebay cu cele de pe okazii.ro (echivalentul românesc), constaţi că pe Ebay e mereu mai ieftin. Singurele bunuri ieftine la mâna a doua din România sunt hainele. Dar în mod ironic, aceste haine nu sunt româneşti, magazinele second hand le aduc din Germania (hainele sunt comprimate, încărcate în camioane şi trimise peste tot în România unde se vând la kilogram). Unde se duc toate bunurile româneşti la mâna a doua? Românii nu aruncă niciodată nimic? E vreo ruşine să cumperi chestii la mâna a doua?
Un lucru e însă sigur – în ciuda sărăciei şi a nevoii evidente de bunuri ieftine, în România nu există cu adevărat o piaţă la mâna a doua. De ce? Un motiv ar fi faptul că în România nu există o piaţă adevărată în general – deşi în 2006, Comisia Europeană a trebuit să declare că „România deţine o economie de piaţă funcţională“, astfel încât ţara să poată intra în UE. Am senzaţia că tot mai mulţi români încep să se simtă traşi pe sfoară de mult promisele beneficii ale aderării; cred că oamenii încep să îşi dea seama că au devenit consumatori pasivi într-o mare piaţă.
Am înţeles cu adevărat ce e aceea o piaţă liberă atunci când un agent imobiliar din Marea Britanie mi-a explicat conceptul. „În Marea Britanie“, mi-a spus el, „dacă vrei să îţi vinzi casa, vorbeşti cu un agent imobiliar care îţi va face o evaluare exactă a proprietăţii, bazată pe valoarea zonei respective. Dacă vrei să vinzi repede, stabileşti preţul la pragul minim dat de agent. Dacă ai timp la dispoziţie, ceri un preţ la limita de sus.“ Cu alte cuvinte, există un mecanism obiectiv şi de încredere prin care se stabileşte valoarea unei proprietăţi, şi folosit ca referinţă. Asta înseamnă că oamenii cunosc valoarea aproximativă a casei în care locuiesc, precum şi preţul unei proprietăţi dintr-o zonă diferită. Pentru mine, asta e definiţia unei pieţe libere. Însă sistemul britanic funcţionează aşa de sute de ani, a avut timp suficient ca să se pună bine pe şine.
Piaţa liberă din România are imaturitatea unui tânăr mahmur de 21 de ani. Există destule agenţii imobiliare care folosesc sisteme sofisticate pentru a evalua şi vinde proprietăţi, dar acestea sunt folosite doar de puţine persoane. Lumea în general îi consideră escroci pe toţi agenţii imobiliar, absolut pe toţi. Când un român vrea să închirieze sau să vândă o face fie de capul lui, fie împreună cu mulţi agenţi (în Marea Britanie nu ai voie să foloseşti mai mult de unul). Şi chiar dacă lucrează cu un agent, românul îl va trata cu suspiciune maximă – rar îi va încredinţa cheile imobilului.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
