La 1 februarie 2011, in cadrul jurnalului de la orele 7.00, crainicul postului national de radio anunta cu pietate – dar ignorant in chestiuni spirituale si teologice – trecerea in nefiinta a mitropolitului Bartolomeu Anania. I se nega, inconstient, trecerea in eternitate tocmai aceluia care, dintre prelatii ortodocsi, s-a ingrijit poate cel mai mult sa ramâna intr-o vesnicie demna de respect. Travaliul extenuant de traducere a Bibliei si publicarea memoriilor sunt doar doua aspecte care imi vin acum in minte.
Despre morti numai de bine! si Despre morti numai adevarul! – sunt cele doua perspective fundamentale aflate in opozitie, care au fost rostite sau gândite ori de câte ori, in ultimii ani cel putin, a decedat un personaj suficient de insemnat si de controversat in acelasi timp. Numai ca – la acest moment – despre Bartolomeu Valeriu Anania nu se prea poate spune intregul „adevar“. Nici perspectiva celor care il preamaresc, nici cea a detractorilor nu poate fi impartasita. Nici documentele cele mai relevante pastrate la Arhiva Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, nici cele de la Departamentul Cultelor sau SIE nu ni s-au pastrat ori nu ni s-au aratat. Pâna acum nici istoricii Miscarii Legionare nu au reusit – si din motive ce tin de accesul precar la documente – sa integreze biografia prelatului (foarte tânarul aderent la Fratiile de Cruce) in trecutul Garzii de Fier; sursele de arhiva din timpul lui Carol al II-lea si al lui Antonescu, inclusiv cele de fond penal, au trecut ulterior – in anumite cazuri – si prin fisetele Securitatii si nu au ajuns intotdeauna in arhivele CNSAS sau in alte arhive publice. si nu se poate afirma ca inalt Prea Sfintia Sa a militat intotdeauna cu ardoare pentru transparentizarea accesului la documentele interne ale Bisericii si/sau ale altor institutii (mai putin civile). Iar in momentele in care putea lamuri anumite chestiuni a preferat sa nu coopereze cu Colegiul CNSAS.
Exista insa un fel de anticonformism care il scoate in evidenta pe mitropolitul decedat, iar acest aspect se vadeste si in jurnalul sau tiparit la sfârsitul anului 2008 la editura Polirom. Probabil este sursa cea mai utila disponibila la acest moment. Cum am spus-o si cu alte ocazii (in revista 22, acum doi ani), memoriile publicate ale mitropolitului Bartolomeu dezvaluie un personaj dominat de conflicte interioare, impins de multe ori spre situatii-limita de un adevarat „demon al neastâmparului“. Aproape sase decenii de istorie personala, profund subiectiva, dar fascinanta se impletesc cu secvente din trecutul recent al Bisericii Ortodoxe Române, al Miscarii Legionare, insotite de descrieri ale detentiilor suferite de memorialist in inchisorile antonesciene si comuniste, precum si de detalii din laboratorul de creatie al scriitorului. Dar cartea nu iese in evidenta prin aceste ultime marturisiri literare. Jurnalul este de fapt si o incercare de autobiografie; iar viata clericului este strabatuta de numeroase contradictii: desi intrat in Fratiile de Cruce ale Miscarii Legionare, in timpul studiilor de la Seminarul Teologic din Bucuresti, adolescentul Valeriu Anania este rupt intre Carol al II-lea (din mâinile caruia primeste „Meritul Cultural“) si Corneliu Zelea Codreanu, liderul Garzii de Fier asasinat de regele sub domnia caruia memorialistul este gratificat cu premii consistente in bani; mai apoi, tânarul cu tendinte antisemite (asumate – „cred ca eram totusi antisemit“) vrea sa se afirme ca scriitor si cocheteaza atât cu Tudor Arghezi (cel atât de frecventat inclusiv de personalitati ale lumii evreiesti bucurestene), cât si cu Nichifor Crainic, promotorul etnocratiei agresive. Valeriu Anania oscileaza intre respectul pentru personalitati precum Virgil Ierunca (fostul om de stânga, ulterior vocea echilibrata a exilului) si pretuirea nesfârsita pentru Radu Gyr.
Dar, inainte de toate, traieste periculos: conspirativitate, trecere ilegala a frontierei, participare la taberele legionare ale regimului antonescian, instaurat in septembrie 1940, sunt doar câteva repere din biografia elevului cu preocupari literare de la Seminarul Central. Dar fisa de legionar intocmita de Siguranta antonesciana in urma unei razii cu prilejul inmormântarii fratelui lui Corneliu Zelea Codreanu, in vara lui 1941, avea sa il urmareasca toata viata pe Valeriu Anania. Spiritul aventurier si anturajul nefericit il imping de mai multe ori in detentie si domiciliu obligatoriu. Tuns in monahism la manastirea Antim, fara a avea vreo urma a vocatiei mistice, ajuns apoi la Polovragi, de-acum calugarul Vartolomeu urmeaza in paralel cursurile Facultatii de Medicina (mai intâi la Sibiu, apoi in Clujul abia revenit la România). Documentele publicate dupa 1989 si interpretarile oferite de istorici aduc mai multe nuante si corecturi versiunii oferite de ierarhul-diarist cu privire la greva studentilor români de la Cluj din primavara lui 1946, când orasul era zguduit de tensiuni politice si interetnice (Valeriu Anania a fost unul dintre conducatorii miscarii, fiind urmarit ulterior de politie).
Merita remarcata buna colaborare a calugarului ortodox atât cu episcopul unit Iuliu Hossu, cât si cu profesorii si tinerii sai colegi greco-catolici. Profesorul Iuliu Hatieganu ii pune la dispozitie o bisericuta, unde sa se oficieze alternativ slujbe ortodoxe si greco-catolice, precum si un spatiu de locuit; pe toata perioada grevei si ulterior, cel care il secondeaza cu succes este Nicolae Suciu, absolvent de Teologie la Blaj, devenit ulterior preot greco-catolic. Valeriu Anania ii pierde urma lui Suciu dupa numai doi ani pomenind laconic si despre desfiintarea Bisericii Greco-Catolice: „am aflat, mult mai târziu, de la Mama Olga (Olga Gologan, stareta manastirii Bistrita), ca devenise preot si ca, dupa noiembrie 1948, când unitii ramasi uniti erau haituiti de politie, el aparuse la Bistrita si ceruse adapost“. Este un contrast puternic intre intelegerea interconfesionala de atunci si tensiunile existente in Clujul arhiepiscopului Bartolomeu, dupa 1993. Trista ironie: mitropolitul Clujului si-a redactat a doua parte a memoriilor chiar la manastirea Nicula, complex monahal greco-catolic, confiscat abuziv in 1948, in urma decretului stalinist nr. 358 de suprimare a Bisericii Române Unite, si lasat de autoritatile comuniste in folosinta Bisericii Ortodoxe Române. Cât despre restituire sau slujbe alternative in biserica manastirii, nici nu s-a pus problema. Unitii chiar s-au temut ca lacasul va fi demolat sau lasat deliberat sa se distruga.
Calugarul din 1948 este profund anticomunist si, la fel ca majoritatea credinciosilor si clerului, este initial ostil noului patriarh, conjudeteanul sau Justinian Marina, impus de comunisti si perceput ca unealta a guvernantilor atei. Printr-o intâmplare, cei doi vâlceni se intâlnesc, iar Valeriu Anania este adus in preajma patriarhului, la Bucuresti, fiind rând pe rând intendent al Palatului Patriarhal, inspector si bibliotecar. Justinian, binefacatorul sau (l-a salvat de mai multe ori de la arestare), este printre putinii prelati care beneficiaza de un portret luminos. in 1958, cu influenta sa politica in declin, patriarhul nu mai poate interveni, iar la 13 iunie Bartolomeu Anania este retinut de Securitate, interogat luni de zile pentru a fi incadrat intr-un „lot“ in vederea simulacrului de proces. Cititorul descopera pagini tulburatoare, iar – odata cu lectura lor – documentele de la CNSAS, mai ales procesele verbale de interogatoriu, sunt mai usor de descifrat si interpretat.
Valeriu Anania descrie si trecerea sa prin reeducarea de la Aiud, careia insa ii da o cu totul alta semnificatie decât cea oferita de criticii si detractorii sai. Istoricul se afla in acest punct in situatia dificila de a evalua credibilitatea fiecarei surse. Memorialistul se dovedeste nedrept cu Sandu Tudor (parintele Daniil, sufletul „Rugului Aprins“), inchis si el la Aiud si decedat in detentie, pe care il judeca aspru pentru instigare la reeducare. Sandu Tudor nu a fost legionar, nici macar simpatizant; in anii 1930 s-a situat mai degraba la stânga criticând extrema dreapta. Prin urmare, s-a definit ca antilegionar inca din libertate, deci prezumtia de consecventa poate ar trebui sa functioneze; probabil credea si in 1935 si in 1962 ca legionarii trebuie „sa-si mai scuture constiinta de crimele comise in numele Crucii“. Poate este vorba aici de un complex: memorialistul pare ca nutreste resentimente si fata de Andrei Scrima, fost coleg la biblioteca patriarhala si frecventator al „Rugului Aprins“.
Anumite afirmatii care privesc perioada de dupa 1965, referitoare la cariera in slujba Episcopiei Misionare din America, ca director al Cancelariei si redactor la Credinta, par sa intre in zona neverosimilului, si deocamdata nu pot fi verificate sau contrazise cu documente. Mai multe voci au sugerat dupa tiparirea jurnalului ca, inainte de toate, volumul nu trebuie citit ca o lucrare memorialistica, de interes istoric, documentar, ci ca un roman interesant, ca o fictiune de buna calitate ce doar confirma talentul literar extraordinar al IPS Bartolomeu, prelatul care nu s-a despartit niciodata de marele scriitor Valeriu Anania. Totusi, alte informatii se pot corobora cu surse deja disponibile.
Prin schitarea biografiei fostului patriarh Teoctist, Valeriu Anania pare ca a incalcat un soi de lege a tacerii specifica lumii clericale ortodoxe postdecembriste. Imediat dupa aparitia cartii, pe bloguri nefrecventabile autointitulate ortodoxe, „batrânul ostean“ Anania a fost chemat la ordine de pretinsi admiratori alaturi de care pozase (la propriu) in trecut, atragându-i-se atentia ca si-a ales neglijent editorii, ca involuntar da girul unor „retele“ culturale antinationale, intr-un limbaj amintind de retorica extremelor din anii 1930 si de rechizitoriul politienesc de tip comunist. Care este tâlcul acestui discurs de incriminare? Memoriile IPS Bartolomeu Valeriu Anania descriu ierarhia ortodoxa uneori poate chiar mai apasat decât Raportul final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Aproape toti ierarhii ortodocsi de dupa 1948, in afara de Justinian Marina, beneficiaza de portrete in culori sumbre (de la Iustin Moisescu, mitropolit si apoi patriarh, la Antonie Plamadeala, vicar patriarhal si apoi mitropolit al Ardealului). „Nu am avut niciodata senzatia sau banuiala – scrie Bartolomeu Anania – ca Teoctist ar face parte din categoria turnatorilor la Securitate, dar imi era evident, fara sa ma mir, ca isi exercita cu normalitate obedienta fata de puterea politica prin cuvântari, articole sau prin misiuni – interne sau externe – incredintate de catre Departamentul Cultelor, in spatele caruia statea tot Securitatea“ (Bartolomeu Valeriu Anania, Jurnal, Editura Polirom, Iasi, 2008, p. 665). in general, nu este o diferenta fundamentala intre ce spune mitropolitul si ce sugereaza Raportul final dezavuat de un nefericit comunicat al Patriarhiei Române din 20 decembrie 2006. De fapt, memorialistul participa cu propiile amintiri la spulberarea mitului Securitatii „patriotice“ de dupa 1964–1965.
Dincolo de foloasele documentare, literare si spirituale ale lecturii, il regasim in memorii (si) pe ierarhul de dupa 1993, orgolios, lipsit uneori de smerenie. Este acel prelat ortodox care scindeaza din pura vanitate si din calcul politic-bisericesc o eparhie de traditie precum Mitropolia Ardealului. (Poate una dintre cauzele acestei decizii pacatoase sa fi fost si lipsa de vocatie mistica a memorialistului, deficit asumat). Nu s-ar cuveni acum ca atât Sinodul, cât si lumea ortodoxa in genere sa se aplece asupra acelei decizii care a avut prea putin de-a face cu considerente pastorale si spirituale? Probabil, dupa 1993, timp de un deceniu, literatura româna a pierdut un mare memorialist si istoric al trecutului recent bisericesc si a avut parte de un prelat stapânit inclusiv de demonul nationalismului – care l-a torturat intreaga viata – intr-o eparhie ce avea nevoie de mai mult calm interconfesional si de o restituire a istoriei furate dupa 1948. Arhiepiscopul si mitropolitul Clujului a incurajat canonizari inoportune, pripite si discutabile, care au avut un potential uniatofob insemnat intr-un moment când ar fi fost poate de dorit o evocare a suferintei comune din inchisorile comuniste, indurata atât de ortodocsi, cât si de greco-catolici.
Bartolomeu Valeriu Anania nu trebuie confundat insa cu ceilalti ierarhi din Sinod, multi dintre ei semanând cu niste simpli functionari ai credintei, fara o personalitate spirituala care sa impuna. Ramânem cu profilul distinct al mitropolitului Clujului; singurul fost detinut politic din Sfântul Sinod, un om care a trecut printr-un univers concentrationar pe care confratii sai sinodali nici nu si-l pot reprezenta. Iar atunci când au patronat o opera de reconstituire istorica privitoare la mucenicii din vremea comunismului, au reusit trista contraperformanta istoriografica de a-i omite pe martirii greco-catolici de la Sighet si de aiurea (v. Martiri pentru Hristos, in perioada regimului comunist, aparuta in 2007). Oarecum in contrast, fostul mitropolit a produs niste memorii vii, care vadesc si regrete, poate chiar cainta. IPS Bartolomeu a incercat sa se explice si sa se inteleaga, cum putini colegi de-ai sai din Sinod au facut-o. si pentru aceasta merita respectat. Dumnezeu sa il odihneasca!
Citeste si comenteaza pe Contributors.ro
