M-au intrebat multi de ce am renuntat la medicina si am ales filosofia politica. Ca specializare, cel putin in Statele Unite, Political Philosophy e Cenusareasa unei discipline - Political Science - care, la randu-i, e o Cenusareasa a lumii academice si din punct de vedere financiar. Argumentul se desfasoara cam asa: "Oamenii astia bat apa-n piua.
Si cea mai buna dovada ca o fac e faptul ca nu se pot pune de acord cu nimic. Ergo, stiinta politicii nu e o stiinta. Nimeni nu se cearta daca unu plus unu fac doi sau patru." Asa e. Argumentul, in treacat fie spus, a fost adus acum cateva sute de ani si de catre Hobbes, adversar declarat si inversunat al lui Aristotel. Printre altele, Hobbes avea si ambitia de a fi fondatorul "adevaratei" stiinte politice, un Descartian al disciplinei, intemeindu-si sistemul pe ceea ce el credea ar fi indisputabila piatra de temelie a omului - frica.
Frica de moarte, frica de suferinta, frica de saracie, s.a.m.d. Ca sistemul lui Hobbes a fost la randu-i disputat si contrazis inclusiv de toate sinuciderile (sau/si atentatele sinucigase) mai mult sau mai putin politice, nu mai merita mentionat.
Si totusi. Cand cutitul ajunge la os, cand lumea o ia razna si se creeaza un potential exploziv de schimbare a regimului politic, lucrurile se schimba dramatic.
Toti "realistii" care "stiu cum merge lumea" descopera peste noapte caorice schimbare de genul asta se bazeaza pe si are nevoie de idei. Nu poti crea un sistem politic "realist"- fie el democratic, comunist, nazist, musulman sau mai stiu eu cum - in absenta unor idei despre ...realitate, despre bine si rau etc. Cand cutitul ajunge la os, lumea redescopera gaura de la macaroana - filosofia politica. Si, dintr-o data, ca la fotbal, toata lumea are idei.
Sa luam cazul "democratiei". E precum timpul la Fericitul Augustin: "Cata vreme nu ma intrebi, stiu ce e.
Daca ma intrebi, nu mai stiu". Dupa revolutiile din Estul Europei si prabusirea comunismului, Democratia, cu majuscula, a devenit noua dogma. Dupa atentatele din 11 septembrie (911) si razboiul din Irak, exportul de democratie a devenit politica oficiala (si inca una cat se poate de "reala"). Pana la un punct, Bush W. s-a dovedit mai idealist decat idealistii, insistand, in ciuda avertisementelor Israelului, pentru alegeri democratice in Gaza.
Alegeri democratice au fost, iar Hamas - o miscare provenita din Fratiile Musulmane Egiptene, a ajuns, democratic, la putere, complicand si mai mult situatia din Orientul Mijlociu.
Explicatia e cat se poate de simpla: in lumea araba, americanii si evreii sunt vazuti ca practicanti ai dublului-discurs - pe de o parte, in teorie, sustinem miscarile democratice, pe de alta, practica ne omoara la propriu si la figurat, asa ca mai bine sustinem regimuri autoritare dar usor de controlat, decat sa permitem accesul fundamentalistilor musulmani la putere.
"Luati un cerc, mangaiati-l, va deveni vicios", spunea Ionesco. Si exact asta s-a intamplat in Orientul Mijlociu - a self-fulfilling prophecy. O profetie care se implineste pentru ca ai avut profetia.
Neoconii, sustinatori ai exportului de democratie, aveau si ei argumentele lor, inspirate din Kant (chiar daca W nu poate fi suspectat de Kant, Bill Kristol poate): democratiile nu se lupta intre ele si orice miscare politica, odata ajunsa la putere, ar trebui sa poata oferi ceea ce a promis - cresterea nivelului de trai, scoli, spitale etc.
Va fi nevoita, prin urmare, sa isi modereze discursul (si practicile) si sa se deschida fata de exteriorul fara de care nimeni nu mai poate supravietui in ziua de azi. Pana la un punct, asta pare sa functioneze - dar deocamdata toate experientele au fost facute "la scara mica". Nimeni nu a incercat asa ceva la scara unei tari precum Egiptul. Or, aici e toata miza.
Peste tot in lumea araba, indiferent de cine s-a aflat la Casa Alba, americanii au aplicat strategia batului si morcovului, sustinand pe de o parte regimuri cel putin dubioase si clar non-democratice, pe de alta finantand cu masura miscarile unei opozitii democratice, pe principul "uite pisica".
(Simplific, poate nepermis, dar imi asum riscurile de dragul argumentatiei :)) Idealismul lui Bush Jr. a fost temperat de catre Senior (angajat formal al casei regale saudite) si de catre prietenii acestuia in administratia juniorului. Administratia Obama, ocupata cu altele, a continuat aceeasi politica - desi discursul lui Obama de la Cairo poate si a fost interpretrat ca un semnal de schimbare a politicii americane fata de lumea araba.
N-a fost sa fie. Obama s-a dovedit mai "realist" decat Bush W, spre disperarea admiratorilor sai.
Ceea ce se intampla acum in lumea araba, incepand cu Tunisul si continuand cu Yemen, Egipt etc seamna si nu seamana cu ceea ce s-a intamplat in Estul Europei in '89-90.Seamana, pentru ca pare un principiu al dominoului controlat.
Si nu seamana, pentru ca acum, spre deosebire de atunci, nimeni nu mai poate controla caderea pieselor. Daca mai era nevoie de o dovada ca nici macar o conspiratie mondiala mai acatari nu mai poate fi pusa la cale in ziua de azi, apoi aceasta e: teoria s-a lovit de practica si acum americanii si israelienii intampina dificultati in a-si scoate camasa ideologica. Pe partea israeliana, un fost ministru al comertului (ca e mai usor sa vorbesti liber cand esti fost) dimpreuna cu un alt oficial israelian - sub protectia anonimatului, de buna seama - au declarat verde in fata ca spera ca Mubarak sa ramana in continuare la putere.
"Lumea araba nu e inca pregatita pentru democratie. Mai e nevoie de cel putin o generatie pana cand alegerile libere din aceasta zona vor aduce la putere forte moderate" - au declarat (ex)oficialii israelieni, in vreme ce Netanyiahu a declarat oficial ca "Israelul urmareste cu ingrijorare evolutia situatiei din Egipt".
Daca o schimbare de garda in Egipt va aduce la putere fundamentalisti care vor denunta acordurile de pace de la Camp David, intreaga strategie de aparare a Israelului trebuie regandita.Or asta, credeti-ma, nu e de bun augur.
Piesele de domino raman interconectate
De aici si mersul pe sarma al administratiei Obama, sustinand pe de o parte eforturile de democratizare ale protestatarilor, conditionand ajutorul de un miliard si mai bine al regimului Mubarak dar, in acelasi timp, refuzand sa declare raspicat ca vor plecarea presedintelui.
(For the record, liderul republicanilor din Senat, Mitch McConnell, a refuzat sa faca orice comentarii despre situatia din Egipt acum cateva zile, declarand insa ieri ca sustine deciziile adminsitratiei Obama.Sustinatorii Tea Party, in frunte cu Sarah Palin (sic), tac si ei - pentru ca e mai greu sa reconciliezi retorica democratiei la firul ierbii cu perspectiva unui guvern fundamentalist musulman ales democratic.
Voila de vezi, cum ar fi zis o prietena!)
Ce se va intampla de aici inainte, nu stie nimeni, nici macar Stratfor. Varianta cea mai plauzibila e o tranzitie a la Huntington (cel cuRazboiul Civilizatiilor), in caretoti actorii importanti ai scenei geopolitice, de la SUA si Israel la UE, China si Rusia, vor incerca sa se asigure ca schimbarea de regim se va produce cat mai duios cu putinta, eventual prin esaloanele doi si trei din armata (cam ca la noi cu Iliescu).
(ElBaradei ar fi varianta de vis! Dar tot sub controlul armatei.) In aceasta tranzitie incerta, cu multe necunoscute, fiecare actor va incerca sa traga spuza pe turta proprie, in vreme ce lumea araba va spune precum sarbii cand au doborat avionul american: "Iertati-ne, n-am stiut ca era invizibil!"
Va place sau nu, trebuie sa recunoasteti ca democratia e fascinanta - ca si filosofia politica.
La inceput, vorba ceea, a fost Cuvantul. Ideea. Restul vine, mai mult sau mai putin, de la sine.
