Daca ne multumim sa spunem ca principala provocare a traditiei e modernitatea nu am avansat dincolo de enunturi de genul “Ana are mere”. De buna seama, cata vreme ‘traditie’ vine de la ‘tradere’,i.e., ‘a inmana, a da mai departe’, iar ‘modern’ de la ‘modus’, i.e., ‘fel de a fi’ – presupunandu-se ‘hic et nunc’, aici si acum, n-avem a ne mira. La urma urmei, acelasi Machiavelli care vorbea despre “delle cose moderne” se lauda si ca va vorbi despre om “asa cum este” nu cum au vrut altii, din vechime, sa si-l imagineze si sa-l “dea mai departe” asa cum l-a primit. Daca acestei constatari i-o mai adaugam si pe aceea ca modernitatea se caracterizeaza prin rationalism sceptic, prin punerea la indoiala a tot si a toate, am avansat pana la enunturi de genul “Xenia are pix”.Nu e putin lucru, dar e inca insuficent.
(a) Ana are mere – dar daca nu are? Daca are pere? Sau daca nu Ana, ci Xenia are, in realitate, mere? Sa luam doar doua exemple, dintre cele mai … traditionale. Antigona lui Sofocle a fost mai tot timpul prezentata ca o luptatoare pe fromtul feminismului, al libertatii, al emanciparii de sub tiraniile de tot felul. La o privire mai atenta, insa, Antigona nu face decat sa se incapataneze in respectarea traditiei. Ea vrea sa isi ingroape fratele dupa datina. Nu legile cetatii, nu legile lui Creon conteaza, ci legile zeilor. Iar pentru asta e gata sa moara. Batranul cititor al oracolelor, invocate sa transeze disputa, raspunde ca de aceasta data, zeii au tacut. Oracolul a refuzat sa raspunda. Surprinzator, nu? N-am inventat noi gaura de la macaroana. Zeii nu se baga in aceasta disputa – dar asta, in sine, nu-i un semn bun, ceea ce se dovedeste cu varf si cu-ndesat la sfarsit. Suntem asadar indrituiti sa spunem ca Antigona este, de fapt, o rebela pentru cauza traditiei, iar Creon, un tiran cat se poate de modern?
Alt exemplu, si mai celebru – Socrate. Socrate e acuzat, judecat si condamnat la moarte pe motive de … modernitate: nu crede in zeii cetatii, corupe tineretul, facandu-l sa se indoiasca de legile care tin Atena in viata. Traditia, s-ar putea spune, il acuza asadar pe Socrate, ea il judeca si condamna la moarte. Ce exemplu mai bun vreti pentru confruntarea dintre traditia obscurantista si modernitatea rationala?
Ei bine, altul, ceva mai convingator. Pentru ca, din nou, la o privire mai atenta, cazul lui Socrate e exemplar, dar din motive mai degraba opuse. Pe de o parte, daca e sa acceptam faptul ca Socrate e exponentul modernitatii, trebuie sa admitem sic a exista o intreaga traditie socratica, tipic europeana [Nota: Nu spun occidentala, pentru ca ar fi putintel ipocrit sa numaram Grecia in Europa de Vest cand ne convine, si in Est, cand vorbim de criza.] Daca-i asa, atunci traditia modernitatii incepe inca din anticihitate.
Pe de alta parte, in apararea sa, Socrate sustine ca nu a negat niciodata existenta zeilor – cum ar putea nega zeii cata vreme se increde intr-un daimon? – si se supune legilor cetatii, acceptand mai degraba sa moara decat sa le incalce. In plus, democratia ateniana pe vremea lui Socrate era relative tanara, la fel si legile ba chiar si zeii (de fapt, in Republica, Socrates tocmai mergea sa vada festivitatile in onoarea unei noi zeitati). Afara, deci, de situatia in care noi stim mai bine decat Socrate ce credea Socrate, va trebui sa acceptam ca relatia lui cu modernitatea si traditia e nitzel mai complexa decat ni se prezinta de catre suporterii neconditionati ai modernitatii.
Nu e, asadar, chiar atat de limpede pe cat credeam in clasa intai ca Ana are mere. Si-atunci nu ne ramane decat sa suspectam ca, poate, doar poate, nici Xenia nu are, in realitate, pix. Poate ca modernitatea nu se caracterizeaza de fapt prin rationalism sceptic. Poate e mai dipsusa sa accepte adevaruri servite pe tava decat ne imaginam. Poate ca propozitia “modernitatea se caracterizeaza prin rationalism sceptic” nu e decat un astfel de adevar servit pe tava pe care il inghitim fara sa-l analizam critic. Poate.
