Anul trecut, într-un proiect de consultanță având ca beneficiar Secretariatul General al Guvernului am făcut tangențial o evaluare ex-ante încercând sa vedem care ar fi cea mai buna soluție pentru politica de educație timpurie a Ministerului Educației. Am cules date cu carul, din care, câteva vi le voi împărtăși mai jos. Am fost pe teren la creșe private si de stat în București și în țară, am cules date despre felul și calitatea serviciile pe care acestea le oferă, am vorbit cu primari și funcționari care au in gestiune creșe finanțate de la bugetul local, am vorbit cu instituțiile interesate de subiect (Min. Sanătății, Protecția Copilului) și cu ONG-uri focusate pe acest segment de vârstă. Am vorbit cu directoare de creșe, părinți și puericultoare (cum li se spune educatoarelor de creșă). Așa se fundamentează serios deciziile și politicile publice, pe teren nu doar in birou.
Câteva cifre pentru început
Cererea depăşeşte cu mult oferta de locuri disponibile în creşe. De pe vremea comuniștilor și până astăzi, s-au desfiinţat foarte multe creşe: înainte de 1989 erau 902 de creşe cu aproximativ 90.000 copii, în prezent noi am numărat 287 creşe cu aproximativ 11.000 copii.
Creșele se aflau înainte sub Ministerul Sănătății dar din 2001 au trecut în subordinea autorităților locale care ar trebui să livreze aceste servicii cetățenilor din aria lor. Acum , toate cheltuielile pentru creșele de stat (infrastructură, salarii, etc) sunt suportate de bugetul local. Numărul foarte mare de cereri ale părinţilor – comparativ cu locurile disponibile duce la supraaglomerarea grupelor de copii. Astfel, numărul de copii înscrişi în creşe variază de la 14 (creşe particulare) la 200 (creşe de stat). Rezultă că la stat sunt înscrişi mai mulţi copii (15 – 20 la o grupă sau mai mult de 20 la o grupă), clasele pot deveni supraaglomerate atunci când părinții își aduc zilnic la creșă. Supraaglomerarea grupelor se asociază cu frecvente îmbolnăviri ale copiilor.
„Cererea pentru servicii de tip creșa este imensă. Avem liste de așteptare duble raportate la numarul de creșe pe care ni-l permite. În sectorul 6 avem 3 creșe și un numar total de 600 de locuri, ceea ce înseamnă aproximativ 200 de locuri per creșă. Totul este raportat la o populație de 400.000 de locuitori.” (Bucureşti)
Serviciile creșelor private pe care le-am vizitat arătau mult mai bine decât cele ale creșelor de stat. O îngrijitoare era responsabilă pentru 4-5 copii la privat. La stat aveau câteodată si peste 25 de copii în grija.
Și costurile sunt pe măsură. O creșă particulară în buget costă un părinte de la 250 la 390 euro/ lună: sunt oferite şi servicii de transport, precum şi consilierea părinţilor sau consiliere psihologică, asistenţă medicală din partea unui medic pediatru. La stat părinţii plătesc pentru masa copiilor: suma variabilă între 5-6 Roni pe zi. Conform legii se aloca în 2009 pentru hrană suma de 6 lei pe zi. Legea prevede și faptul că în măsura în care consiliul local își permite și dorește suplimentarea bugetului pentru hrană, atunci poate să o facă. Consiliul Local al sectorului 6 a crescut costul alocat hranei pe copil 10 lei pe zi, cu plus 4 lei contribuție de la bugetul local.
În România părinții nu sunt interesați pre mult de alte servicii ale creșelor. Ei vor doar un mediu sigur în care să-și lase copii. Nu conștientizează importanța imensă a educației timpurii de la 0 la 3 ani (voi reveni pe acest subiect!).
„La noi creșa asigură o componentă socială majoră. Motivația părinților atunci când apelează la creșă este că nu au cu cine sa-i lase când sunt nevoiți să se întoarcă la serviciu. Cei angajați în domeniul privat nu beneficiază de înțelegerea patronilor care le cer să vină la serviciu. În lipsă de alternative, convenabile economic, se îndreaptă spre creșe. (Administrație locala, București)
Am observat (fără sa trec in raportul oficial) că acces la creșele de stat au tot copii părinților care stau ceva mai bine financiar: ei au relații la primărie, la consiliu local, la creșa sau își permit să mituiască directoarele.
Ce ar fi de făcut
Opțiunile de politică publică sunt următoarele:
Opțiunea 0: nu faci nimic, reduci concediul maternal și pui un stres imens pe tinerii părinți activi.
Opțiunea 1: construiești creșe noi cu bani de la bugetul de stat sau din fonduri structurale (se finanțează cu bani europenei infrastructura socială si pregătirea personalului creșelor). Asta ia timp. Să construiești de la zero capacități, ia timp la noi la români. Și oricum costă ceva si bugetul și suntem, fatalitate, în criză.
Opțiunea 2: încerci să creezi o piață a creșelor private prin stimulente pentru investitori. Oricum cererea e imensă. Cum poți face asta? Câteva idei pentru oamenii care ar trebui să aibă idei și sunt în pană:
- Vauchere (tichete de creșă). Și așa nu costă foarte mult aceste servicii daca sunt oferite de stat. Tichetele e poată fi folosite si decontate inclusiv de creșele private, iar ce nu acoperă acestea să fie suportat de părinți. (acum exista o forma foarte greoaie a acestei abordari)
- Stimulente fiscale pentru companiile mari sau parcuri de birouri in care activează populația tânără cu copii. Comuniștii nu erau chiar proști când creau creșe pe lângă întreprinderi precum APACA sau altele din industria ușoară.
- Deduceri din impozite pentru cei care investesc direct în acest serviciu social pe care statul nu e în stare să-l ofere la un nivel acceptabil cetățenilor săi.
Opțiunea 3: construiești anexe pe lângă grădinițe pentru ca acestea să poată prelua copiii de la vârsta de 1 an, de când mamele trebuie să se întoarcă la muncă. Problemele ar fi asemănătoare cu cele de la opțiunea 1.
Oricum, administrația locală nu e în stare azi să furnizeze aceste servicii, cu atât mai puțin în mediul rural. Trebuie să avem o politică asumată la nivel central.
Eu, om de dreapta, care crede în soluții de piata recomand opțiunea 2 pentru început. În același timp să se urmărească temeinic folosirea fondurilor structurale pentru dezvoltarea de capacități noi pentru creșe. Urgent este să luăm din stresul ce se află pe umerii populatiei tinere si active, urmand ca ulterior să dezvoltăm temeinic servicii de educație timpurie.
Studii si date pentru fundamentare deciziei avem. Problema este ca ori sfârsesc în sertare ori nu ajug de la funcționărime la politicienii decidenți, din vina ambelor părți.
Cercetarea la care am făcut referire am derulat-o împreuna cu Catalina Ulrich, care a avut meritul principal pentru designul cercetării și redactarea raportului. Pozițiile mele personale din acest articol nu o implică în nici un fel pe Cătălina Ulrich.
