”Sunt perfect, doamna”, a hahait Traian Basescu prin 2005 cand, dupa primul an de mandat, era intrebat ce are sa-si reproseze. Autoironia, spontaneitatea si un oarecare cinism l-au salvat, intre altele, de boala care ucide politicieni: contemplatia intensa a sinelui. In politica, in general, in mod special intr-o tara ca Romania, traumatizata de cultul personalitatii, totul este pierdut cand cineva atinge perfectiunea. Pentru ca exact acesta este momentul in care, in mod inexplicabil, nefericitii atinsi de sublimitate o iau razna. Avem deja cazuri clinice extreme. Narcisist incurabil, Emil Constantinescu exista astazi avand un singur tel in viata: acela de a se admira, rastimp, cu morga, in oglinda televizorului. Elena Udrea s-a desavarsit duminica, odata cu intronizarea ei la sefia PDL Bucuresti.
Pana si adversarii sai admit ca are ceva calitati de om politic, discurs si ambitie, ca nu-i lipsesc o anume inteligenta si abilitate. Ar fi profund nedrept ca intreaga ei cariera sa fie redusa la Traian Basescu sau la lumea intereselor obscure din afaceri, la personajele dubioase din jurul sotului sau, Dorin Cocos, la posete Vuitton si alte mofturi. Deci, cateva aprecieri in ziua alegerii sale in fruntea PDL si-ar fi gasit, poate locul. In schimb, elogiile exagerate inchinate duminica i-au facut mai mult rau decat bine.
Una peste alta, Elena Udrea nu poate deveni peste noapte un model autentic de succes, nici exemplu de competenta. Cariera sa inseamna un exces continuu: prea mult, prea repede, prea artificial.
Corul lingusitorilor de partid a cantat atat de fals si de strident duminica, la alegerea sa in fruntea organizatiei Bucuresti, incat minciuna s-a vazut si mai limpede. S-a vazut cum o mie de oameni au participat in sila la mascarada unor alegeri cu candidat unic, fara charisma si viziune, cum au asistat in sila la o competitie absolut gretoasa de ode scremute: unii au venit sa ia lumina de la Bucuresti, altii au vazut in Udrea Soarele partidului,Kill Bill, motorul unei generatii, femeia fatala, frumoasa si desteapta. In fine, cu cat stacheta flatarilor se ridica mai sus, cu atat crestea anvergura prostiilor debitate.
Ai fi spus ca toti s-au transformat, de fapt, in inamicii Elenei Udrea, si ca o ridica, cat mai sus, in slavi, ca sa pice de la inaltime si sa-si rupa gatul la sigur.
Transfigurata de placerea panegiricelor si tamaierilor grosolane, Udrea parea sa-si fi pierdut complet simtul ridicolului. Nu pare sa fi auzit si inteles nici apelul la luciditate lansat de Preda, o invitatie stravezie de a cobora cu picioarele pe pamant, nici amenintarile lui Blaga. N-a simtit, pesemne, raceala salii, aproape indiferenta la prosternarile celorlalti in fata sa. N-a cazut pe ganduri nici cand oamenii l-a aplaudat vartos doar pe Blaga, principalul sau adversar din partid. N-a remarcat, probabil, nici penibilul situatiei de a fi prezentatoarea propriei inscaunari.
Flatarea bombastica si lauda excesiva, abuzul de superalative au avut, in final, efectul advers. Au inventat un lider care nu exista in realitate si au anulat orice discutie echilibrata despre noul lider de la PSD Bucuresti, cu bunele si cu relele sale. Provocate de delirul grandilocventei liderilor PDL, televiziunile au cautat pete in Soare.
Veti spune: pe Udrea au ridicat-o altii in slavi, nu s-a laudat singura. Cand toti oamenii din jurul tau se mint si te mint fara masura, ceva e in neregula in primul rand cu tine. Oprea, Olteanu, Boureanu, Turcan, Anastase si Baconschi i-au spus Elenei Udrea ce exact ce voia sa auda, i-au gadilat orgoliul si i-au hranit vanitatea din belsug. Au umplut un gol cu vorbe, in lipsa unor fapte care s-o recomande.
Cazul Udrea se adauga altora, unele mai grave, altele in faza incipienta. Avem Sori mai mici, care lumineaza seara de seara in studiourile TV, perfectii de platou, a caror unica fisura este ca au pierdut alegerile. Vorbind ore in sir la televizor, aprobati cu entuziasm de moderatori cazuti in admiratie, care le reproseaza cel mult ca nu ajung mai repede sefi de stat sau premieri, perfectii de talk-show s-au obisnuit sa se asculte. Si, cu cat se asculta mai mult, se conving singuri ca fac parte din categoria vizionarilor prea mari pentru un popor atat de mic. Este specia celui "bucuros ca este contemporan cu sine insusi", identificata de Andrei Plesu in persoana lui Crin Antonescu.
Vin apoi la rand egolatrii profesionisti, politicieni pentru care fiecare gest, cat de mic, trebuie convertit rapid in voturi si procente, altfel nu merita osteneala. Fac, cum se spune, totul pentru imagine. Pe vremea cand era premier, Adrian Nastase a transformat presa intr-un urias aparat de propaganda la dispozitia sa. Nu degeaba i se mai spunea Insusi sau Imparatul.
Ar mai fi, desigur, o gama vasta si variata de nebuni, paranoici, falsi profesti, genii pustii, impostori sau pur si simplu prosti care radiaza, tot ca Soarele, in centrul universului lor cat o boaba de mustar.
1
4
