Atunci cand si-a inceput cariera poetica si jurnalistica, in a doua jumatate a anilor 60, Adrian Paunescu se visa un Evgheni Evtusenko, un bard antistalinist al Romaniei. Il sustinea pe Ceausescu cu fervoare, dar stia sa simuleze (ori poate ca era sincer pe atunci) un fel de prospetime a viziunii poetice, un simt al justitiei si o indignare clocotitoare in raport cu meschinariile birocratiei culturale. I-a cultivat pe Eugen Jebeleanu si pe Geo Bogza, a fost prieten cu Nichita Stanescu, cu Cezar Baltag, cu Ioan Alexandru si cu Alexandru Ivasiuc, avea o energie vulcanica, devenita legendara. Se declara anti-stalinist si poate ca si era la vremea aceea.
Volumul “Istoria unei secunde” includea poeme ce pareau contestatare (“Rugaciunea lui Alfa catre Omega”).
Ca redactor-sef adjunct al “Romaniei Literare” incuraja experimentele literare si publica interviuri ce pareau eretice. Imi amintesc, de pilda, un dialog publicat prin 1970 cu seful planificarii din epoca, Maxim Berghianu. La intalnirile lui Ceausescu cu scriitorii era printre cei care nu ezitau sa puna intrebari incomode. Totul insa sub semnul devotamentului pentru socialism, revolutie si partid. Paunescu din acea perioada reproducea iluziile revizionismului est european din perioada revolutiei maghiare si a liberalizarii poloneze.
Era tarziu, dar nu era nici inutil, nici absurd. Ar fi putut merge mai departe in acea directie, ar fi putut coagula un grup de actiune intelectuala care sa sfideze dictatura. Nu a facut-o, a preferat pactul cu puterea si avantajele ce decurgeau din el. S-a mutat intr-o vila superba pe strada Sandu Aldea, se intalnea cu odraslele potentatilor epocii cu care juca ping-pong si punea tara la cale. Le dedica poeme adulatoare.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
