Intr-o tara in care majoritatea populatiei trateaza statul (si implicit bugetul) ca pe o resursa, iar statul, la randul sau, amesteca intr-o devalmasie periculoasa sumele destinate functionarii sale cu sumele necesare protectiei sociale sau investitiilor, criza economica nu este decat revelatorul adevaratelor probleme: lipsa de obiective pozitive, care sa produca emulatie si coeziune sociala, inapetenta pentru riscul asumat rational specific intreprinzatorilor, dezinteresul fata de realizarea vocatiei prin munca, incapacitatea de coagulare sociala in sindicate, patronate si asociatii profesionale viabile, modelele negative ale bogatiei, privita ca rezultat al statutului social si nu al performantei si straduintei, criza valorilor morale, vinovata de acceptarea endemica a coruptiei.

De aici rezulta cea mai grava dintre problemele statului: slujba de bugetar este aleasa nu atat pentru nivelul salariului, nici macar pentru stabilitatea locului de munca ci, din pacate, pentru posibilitatile de combinatii pe care le ofera, fie ca acestea constau in exercitarea preferentiala sau viciata a atributiilor (mita, foloase necuvenite), fie decurg din statutul social (trafic de influenta) sau doar din accesul special la informatii si resurse (delapidare, firme-capusa etc).

Majoritatea oamenilor platiti de la buget sunt un fel de victime ale sindromului Stockholm

Mentalitatea statului-resursa este adanca si aproape generalizata, indiferent de statutul social al persoanelor, dovada fiind lipsa de reactie organizata si coerenta fata de risipa bugetara. Iar majoritatea oamenilor platiti de la buget sunt un fel victime ale sindromului Stockholm – iubesc statul ce-i tine captivi in propria mizerie; restul, privilegiatii, sunt profitorii oricarui sistem.

Solutiile, daca sunt, sunt pe termen lung si depind prea putin de politica. Politicienii pot sa agraveze situatia, dar prea putin sa o amelioreze. Cat priveste societatea civila, ONG-urile, altminteri putine, s-au inregimentat politic, iar sindicatele ii reprezinta, majoritatea, pe bugetari sau pe angajatii marilor intreprinderi de stat, privatizate sau nu in prezent. Fiind vorba de mentalitati, schimbarile ar trebui sa fie determinate de sistemul de educatie, de justitie si de biserici. Insa toate trei sunt sclavele aceluiasi stat si dependente de buget.

Multi dintre bugetari au caracteristicile unor fantome economice. Dupa veniturile oficiale, ar trebui sa fie morti de foame. Daca te uiti in parcarile institutiilor in care lucreaza, multi bancheri s-ar ingalbeni de invidie. Si nu e vorba doar de sefi, e vorba de medie. Si nu e vorba doar de salarii nesimtite, sporuri si stimulente, e vorba de coruptia sistemica, fie ca o privim in sens legal, fie doar in sens moral.

Multi dintre bugetari au caracteristicile unor fantome economice. Dupa veniturile oficiale, ar trebui sa fie morti de foame. Daca te uiti in parcarile institutiilor in care lucreaza, multi bancheri s-ar ingalbeni de invidie

E o problema ce rezulta din mentalitati, cu radacini adanci in trecutul istoric, pe care criza economica o trece din starea cronica in stare acuta. Problema ce a fost amplificata de modernizarea intarziata, de comunism, de globalizare si consumism, dar nu determinata. Cauzele ei pot fi gasite, mai degraba, in modelul de morala publica, in lipsa de modele pozitive ale succesului, care sa valorizeze curajul de a risca, munca sustinuta si educatia, in valorizarea excesiva a supravietuirii, in detrimentul proiectului personal sau public.

O tara de descurcareti

Asistam, in Romania, la substituirea spiritului antreprenorial cu cel exploatativ-speculativ („descurcaret”). La evitarea cu orice pret a riscului dublata de dorinta de un trai mai bun. Reteta noastra secreta de supravietuire in capitalism este, de fapt, leafa de la stat plus combinatii, invarteli, spagi.

Desi studiile arata ca doar 10% dintre romani detin sau intentioneaza sa detina o afacere, avem de-a face cu o forma speciala de evitare a riscului: refuzul actiunii economice formalizate, pentru ca altminteri majoritatea familiilor traditionale au surse de venit suplimentare, fie ca e vorba de o ocupatie secundara (mici reparatii sau servicii), venituri din agricultura (rente sau produse), chirii si altele. Evident, nefiscalizate.

Eliminarea economiei subterane, estimata la 40 de procente din PIB, ar trebui sa inceapa tocmai cu angajatii statului

Ponderea salariului in veniturile slujbasilor statului variaza, insa nu este aproape niciodata 100%, nici macar in cazurile in care legea interzice explicit desfasurarea oricarei activitati economice. Asa ca eliminarea economiei subterane, estimata la 40 de procente din PIB, ar trebui sa inceapa tocmai cu angajatii statului.

Cercul vicios al bugetului sarac

Tratati ca intreg, functionarii statului sunt exact cei care micsoreaza bugetul prin propriile actiuni sau inactiuni. Pentru ca statul are cateva atributii esentiale pentru societate: colectarea si controlul impozitelor, distribuirea fondurilor catre educatie, sanatate, asistenta sociala, asigurarea securitatii persoanelor si proprietatilor.

Daca exista o hemoragie de fonduri publice, este rolul functionarilor statului sa o opreasca, atat prin atributiile de control, cat si prin autoreglementare. Care, deocamdata, pare sa fie straina corpurilor profesionale romanesti. Protestele practicantilor unei profesii fata de colegii lor abuzivi sunt, inca, rare si palide. Avem putine asociatii profesionale cu influenta si eficienta. Cele care exista se multumesc, de regula, sa se ocupe de castigarea unor drepturi, nu de elaborarea si impunerea unor norme deontologice si cu atat mai putin de sanctionarea colegilor.

Exista si persoane ce nu isi pot folosi pozitia pentru „combinatii”. In cazul acestora, optiunea pentru o slujba de bugetar poate fi rezultatul intamplarii, al incompatibilitatii profesionale sau personale cu sistemul privat (profesii pentru care oferta privata lipseste sau este redusa), al dorintei de avansare spre o pozitie ce va permite „combinatiile” sau al relatiilor cu factori de decizie ce pot oferi o sinecura (nepotismele).

Unii sunt victimele lipsei de initiative private in domeniu (ganditi-va la un absolvent de Conservator, interpret la oboi). Acestia preseaza marirea salariilor, fiind singura lor sursa de venit, ceilalti profita odata in plus.

Spagi, invarteli, combinatii

Paleta de comportamente la limita sau impotriva legii e aproape infinita. Luati sistemul de invatamant, de exemplu, si veti gasi examene trucate (cumparate direct sau prin plata bunavointei supraveghetorilor), note mai mari decat cunostintele (contra-cost sau doar pentru a evita o munca in plus, la corijente), ore de meditatii ce depasesc numarul de ore din scoli (ca numar, dar mai ales ca implicare).

In sistemul sanitar, debuseele sunt altele. De la omniprezenta „atentie”, catre medici si asistente, indiferent daca actul medical este conditionat sau nu, pana la jongleriile cu plata la cabinetul privat si operatia in spitalul de stat, sumele vehiculate ar putea sustine, probabil, un sistem sanitar paralel.

Relatiile dintre contribuabili si functionarii administrativi, de la care ai mereu de obtinut o hartie sau o stampila, sunt umilitoare si cronofage din cauza birocratiei

Relatiile dintre contribuabili si functionarii administrativi, de la care ai mereu de obtinut o hartie sau o stampila, sunt umilitoare si cronofage din cauza birocratiei. Intalnirea cu un functionar politicos, indatoritor si totodata competent este improbabila. Daca adaugam faptul ca avem cele mai multe taxe din Europa (nefiscale), precum si miile de legi si ordonante, in continua si exasperanta schimbare, obtinem predispozitia endemica de a da spaga pentru obtinerea unor lucruri perfect legale si la care esti deplin indreptatit.

Ca cei care incalca legea, fie ca sunt contravenienti sau infractori, sunt dispusi sa mituiasca functionari, e o realitate valabila pretutindeni. Grav, la noi, este ca cetateni absolut corecti sunt determinati, de sistem, sa devina infractori sau complici, sa ofere ceea ce legea penala numeste mita sau foloase necuvenite.

Parteneriat public-privat pe bani de la buget

Dar banii primiti pentru efectuarea unei munci platite deja din bugetul public reprezinta doar una dintre categoriile de venituri suplimentare. Unii dintre slujbasii statului sunt beneficiari privilegiati ai unor informatii sau sunt autoritati decizionale in anumite domenii. Legea, in mod firesc, le interzice sa foloseasca aceste avantaje in scop personal.

Insa legea ii interzice asta doar titularului functiei si rudelor sale apropiate, nu sotiei de care a divortat formal, nu bunicilor deveniti la 80 de ani mari si activi capitalisti, nu diverselor companii off-shore create special in acest scop. Legea ANI si institutia in sine puteau limita acest fenomen. Ei bine, niste slujbasi ai statului au decis ca averile bugetarilor trebuie sa ramana secrete.

Bugetarii carora le este interzis sa desfasoare activitati economice au protestat si presat pana au obtinut salarii si venituri foarte mari in raport cu media. Mai mult, ii auzim mereu pe reprezentantii unor astfel de categorii plangandu-se ca sunt saraci pentru ca statul le interzice sa faca afaceri, in completa ignorare a faptului ca nici munca la stat si nici functia publica nu sunt obligatorii, ci rezultate ale unor alegeri.

Sponsorii risipei, paralizati prin fragmentare

Ramane o categorie extrem de subtire, asa-zisa clasa medie, in care intra profesionistii diverselor ocupatii, angajati pe salarii consistente sau proprietari de microintreprinderi (PFA, SRL), liber-profesionistii, micii intreprinzatori. Sunt o mana de oameni ce tin in spate atat statul, cat si pe semenii lor pensionari sau asistati social, in proportie de cel putin trei la unu.

Cea mai activa si productiva economic parte a societatii romanesti este absenta din forurile de decizie, nu are voce publica

Criza a determinat cateva reactii ale acestei categorii, insa protestele fata de risipa bugetara s-au manifestat prin luari de pozitie individuale, pe bloguri sau prin comentarii la articole din presa, uneori prin petitii cu liste de sustinatori sau manifestari de strada de tip flash-mob. De fapt, cea mai activa si productiva economic parte a societatii romanesti este absenta din forurile de decizie, nu are voce publica, nu se poate impune pentru ca nu este organizata.

Foarte putini dintre angajatii companiilor private fac parte dintr-un sindicat, in parte din cauza ca marile centrale sindicale au o agenda diferita si chiar in contradictie cu a lor, in parte pentru ca patronatele private nu incurajeaza formarea unor astfel de structuri pentru a preveni grevele si protestele.

In plus, probabil ca principala problema de coagulare angajatilor din mediul privat este atomizarea, atat la nivelul institutiilor, cat si la nivelul profesiilor. Exista o puzderie de mici intreprinderi, cu pana la 100 de angajati, dintre care putini indeplinesc aceleasi atributii, iar contactele intre persoane cu aceeasi profesie sunt rare si guvernate de competitie in interior si concurenta in exterior. In plus, mobilitatea foarte ridicata a mediului privat conduce, la randul sau, la mentinerea unor relatii superficiale intre angajati.

Prea bogat sa cersesc, prea sarac sa platesc

In fine, ultima dar nu cea din urma cauza pare sa fie existenta aceluiasi tip de mentalitate a statului-resursa, generata de dependenta anumitor afaceri de contractele cu statul, dar mai ales de fiscalizarea excesiva a muncii (aproape jumatate din fondul de salarii merge la buget). Se reduce astfel posibilitatea de a recurge la servicii private, fie ele de educatie, sanatate sau pensii. In plus, exista limitari legislative ce interzic, explicit sau implicit, renuntarea la serviciile statului (contributiile la sistemul public de pensii, sanatate si somaj sunt obligatorii, chiar daca persoana contribuie la fonduri private).

Nici oferta privata nu este incurajatoare. Sistemul privat de invatamant superior, de exemplu, este cotat mai slab decat cel de stat, probabil si din incapacitatea de autoreglementare a corpului didactic, iar cel mediu este foarte slab reprezentat; educatia prescolarilor e singurul domeniu raspandit si de calitate, insa este adesea foarte scump; sistemul privat de sanatate este cel putin mai prietenos, cand nu este si mai performant, insa are de suferit din lipsa capitalurilor pentru investitii in dotari; serviciile private de asigurari propun, deocamdata, produse destul de putin sofisticate si sufera din cauza slabului profesionalism si a lipsei de reglementari sau de seriozitate a institutiei de supraveghere.

Mediul privat este obligat de realitati sa ramana client al statului

In concluzie, mediul privat este obligat de realitati sa ramana client al statului. Serviciile oferite de stat tin seama insa mai mult de principiul solidaritatii si mai putin de cel al contributivitatii, astfel ca mediul privat este determinat sa contribuie cat mai putin. E reactia cea mai intalnita (ultimul exemplu fiind opiniile fata de reducerea indemnizatiei pentru mame) si naturala, intrucat faptul ca primeste acelasi serviciu indiferent cat plateste nu este un impuls pentru plata corecta a contributiei.

Acestea au fost cauzele muncii „gri”, a platii pe baza unor contracte de munca pe salariul minim si a compensarii prin exploatarea lacunelor legislative (factura de PFA sau SRL, drepturi de autor etc.). Intrucat mediul privat vede orice plata ca pe o investitie, incercand sa optimizeze raportul dintre banii platiti si serviciile obtinute, singurul moment in care o parte a banilor platiti la negru au trecut „la alb” a fost determinat de doi factori: scaderea impozitelor prin aplicarea cotei unice si expansiunea creditarii, ce facea necesara existenta unui contract de munca pe un salariu consistent.

Impozite mai mari sau salarii mai mici – economie subterana sau coruptie?

De fapt, schimbul de replici dintre presedintele Traian Basescu si seful FMI, Dominique Strauss-Kahn, vizeaza o falsa dilema, cel putin in Romania. Nu avem de optat intre o crestere a fiscalitatii si o reducere a cheltuielilor bugetare. Prima ar micsora, de fapt, bugetul prin cresterea economiei subterane si a muncii la negru, iar cea de a doua ar creste ponderea „combinatiilor” pentru a compensa scaderile salariale. Altfel spus, ambele ar amplifica nivelul coruptiei, principala cauza a saraciei bugetare.

Reducerea numarului de posturi platite din buget ar fi cel putin o rezolvare pe termen lung a deficitului

Desigur, ca solutie pe termen scurt, reducerea salariilor bugetare si a pensiilor va afecta mai putin sistemul privat, prin scaderea prezumata a consumului, permitand o reluare mai accelerata a cresterii economice. Costurile sociale vor fi, insa, foarte mari, mai ales in cazul pensionarilor de rand, al mamelor aflate in concediu de maternitate si al putinilor bugetari ce nu au venituri suplimentare. Acceptabile, si acestea, daca astfel se evita un colaps bugetar.

Este insa foarte putin probabil ca vreuna din masuri sa elimine cauzele. Un salariu mai mic va face slujba de bugetar mai putin atractiva doar in cazurile in care exercitarea ei nu aduce si foloase colaterale. Reducerea numarului de posturi platite din buget, in schimb, ar fi cel putin o rezolvare pe termen lung a deficitului. Mentalitatile, evident, se vor schimba intr-un timp indelungat si doar daca cei care le pot influenta nu vor mai fi dependenti de stat si de buget, doar daca cei care sustin statul vor invata sa se asocieze astfel incat vocea lor sa fie auzita.