„Bombele atomice se coc in fabrici, minciunile curg de prin difuzoare, dar pamantul se roteste in continuare in jurul soarelui si nici dictatorii, nici birocratii, oricat de mult ar dezaproba acest proces, nu pot sa il impiedice.”

George Orwell

In orasul asta de o uratenie certa a venit in sfarsit primavara. Deasupra blocului de peste drum, eternizat in stadiul de constructie, si-a aprins florile albe un castan urias. Mirosul de maruntaie al canalului din vecinatate a fost coplesit de aroma feroce a doua tufe de liliac inflorite. Nu-i naluca si nici poezie ca vad din ce in ce mai des perechi de adolescenti incolacindu-se pe sub ruinele Lipscanilor si in ungherele imputite din pasajul Victoria. Sunt frumosi de rup uratenia din jur si constatarea ca a venit primavara e aiuristic de evidenta. Mai putin lor...

Le-am citit cartile si le respect talentul si inteligenta. Sunt atent la opiniile lor si banuiesc ca sunt doar unul printre alte cateva zeci de mii. Cum nu in fiecare luna apare o noua carte semnata H.R.Patapievici sau Mircea Cartarescu, le citesc saptamanal textele publicate in Evenimentul Zilei. Dar acum o fac din ce in ce mai greu.

Cand nu scriu despre politica, cei doi intelectuali descriu o societate macelarita, o hecatomba deprimanta in care singurul gest rational ar fi sinuciderea. Adevarul obiectiv a disparut din Romania, minciuna anchilozeaza tara, valorile sunt rasturnate cu susul in jos, Bucurestiul e locuit de oameni bolnavi cu trupuri diforme si ochii tristi, mafia ne controleaza statul, pe care oricum il devastam noi insine, desi traim vremuri de pace. Scoala scoate generatii de analfabeti, civilizatia cartii se scufunda, iar tinerilor nu li s-a furnizat un lucru, un ideal pentru care sa merite sa traiasca. Reintors din Germania la Bucuresti, din primele zile iti vine sa te spanzuri. Toate aceste fraze sunt prezente in editorialele semnate in ultimele trei luni de catre cei doi scriitori, iar permanentizarea amaraciunii lor e tulburatoare.

Cronicizarea deznadejdii este o chestiune intima atata vreme cat ea se manifesta in spatiul privat. Dar atunci cand lamentatia este cantata de pe estrada, cand orizontul infundat este infatisat saptamanal multimii, cei doi barbati se transforma in eficienti muezini ai disperarii. Ca ii aud din ce in ce mai des pe muncitorii de peste drum boscorodind pe toti si toate, este meritul tsunami-ului cartitor al micilor ecrane. Dar blazarea si inapetenta de a spera, prezenta din ce in ce mai des la generatia coapta la 30 si de ani in pozitii influente, se datoreaza in buna masura si descurajarii prea-exhibate public de Mircea Cartarescu si Horia Patapievici. In ciuda a orice s-ar spune, ambii impun modele de atitudine. Si astazi in Romania la moda este sa vrei sa fugi. Acum vreo 20 de ani din Romania se fugea ca dintr-o inchisoare. Astazi se fuge ca dintr-o deprimare. Si nu e drept.

Nu e drept pentru ca nicicand, in scurta ei istorie, Romaniei nu i-a mers mai bine ca in acesti ani. Nu e doar o parere, ci un fapt cunoscut si deja afirmat pe mai multe voci. E indeajuns sa citim jurnalul calatoriei lui Iorga prin satele romanesti de la 1904, a caror inapoiere o descrie lucid: „Casele sunt foarte proaste, ferestile sunt abia cascate si le acopera cate o farama de geam cetos. Copiii zdrentuiti merg la boi si cirezile pasc in jurul caselor. Aici trebuie, nu pamant, cit invatatura, lumina, simt de ce este viata si cum trebuie traita”. Iorga are insa si multe cuvinte de speranta cand vorbeste despre muntenii sai falnici si tarancile oachese. Acelasi Iorga care, in 1940, era asasinat intr-un regat al Romaniei deja obisnuit cu crimele politice. De-a lungul unui singur secol Romania a trecut prin doua razboaie mondiale, a fost sub ocupatie nazista si sovietica, a suportat trei dictaturi si a fost condusa autoritar vreme de aproape 60 de ani. Astazi romanii sunt feriti, de doua decenii, si de dictaturi si de razboaie. Viena e plina de Craciun cu turisti din Romania, cuplurile tinere isi fac luna de miere din Creta pana in Brazilia, iar cei mai studiosi si inteligenti pot alege liber orasul european in care sa profeseze. Da, inca nu am ajuns din urma nivelul de trai al Germaniei sau macar al Spaniei. Da, avem coruptie multa, saracie inca, badarani destui, dar ce inseamna 20 de ani in cresterea unui popor? Tot Iorga spunea ca avem nevoie de vreo 100 de ani de munca buna pentru a deveni un popor serios. Astazi suntem parte din doua aliante importante, iar Occidentul la care am ravnit in ultima suta de ani ne-a acceptat in sfarsit. Cu un rictus in colt de gura, ce-i drept. Dar asta nu-i un prilej bun pentru streang.

Ce uita Mircea Cartarescu si H.R.Patapievici atunci cand scriu doar cu nisipul disperarii intre dinti este ca 20 de ani e un timp prea scurt pentru ca un popor (oricare) sa ajunga undeva. Suntem inca pe drum si mergem cu raii dar si cu bunii. Fara sa caut prea mult in memorie pot enumera trei intamplari frumoase si datatoare de speranta pentru ca au continuitate: tinerii care organizeaza festivalul de muzica de camera SONORO. Au ajuns deja la a 5-a editie. In sport: echipa handbalistelor de la Oltchim Ramnicu-Valcea. Faptul ca au ajuns in finala Ligii Campionilor nu e un accident fericit: anul trecut au fost in semifinale. Chiar si in jurnalismul mult hulit exista grupuri de tineri care se coaguleaza in jurul unor idei generoase si scot la iveala reviste independente (www.decatorevista.ro) mult mai miezoase decat cele ale marilor trusturi. Asadar, va rog, domnule Cartarescu si domnule Patapievici, ca din cauza obisnuintei de a ne impiedica de gurile de canal, sa nu ratam impreuna florile frumoase ale liliacului.