Fratiile musulmane au aparut in anii '20 ai veacului trecut. Totusi se mai gasesc destui diplomati occidentali care, in raspar fata de realitati, sa repete in nestire bizare asertiuni.

Potrivit uneia din ele, extrem de draga „omului de bine progresist”, cauza „prima” a conflictului dintre lumea libera si islamismul extremist s-ar putea repera in Holocaustul comis intre 1941 si 1944 si in fondarea statului evreu la 1948.

Corolarul acestei teze e himera, conform careia ar fi suficient sa se exercite presiuni masive asupra Israelului, spre a se obtine concesii evreiesti de anvergura, pentru ca intreaga suflare araba si musulmana sa renunte pe vecie la fundamentalism si terorism.

Obsesiva fixatie asupra evreilor si Israelului, preluata la un moment dat de islamisti de la nazisti, n-a fost niciodata si nu e, nici mai nou, apanajul exclusiv al extremistilor de dreapta.

E frapant ca, la multe decenii de la reaparitia virulenta a fundamentalismului islamic, la 17 ani de la primul atentat terorist asupra turnurilor gemene ale WTC si la peste 8 ani de la demolarea lor, occidentul continua sa fie tare de urechi. Si tot pe-atata de nelamurit. In elitele apusene s-a perpetuat confuzia, atat in privinta originii si naturii amenintarii plutind asupra societatilor deschise, cat si a metodelor optime de a le combate.

Reactii eronate

Edificatoare sunt, in context, ecourile prea putin adecvate, generate de atentatele esuate asupra unui avion de pasageri si a unui caricaturist danez, precum si cele iscate de infiltrarea CIA de catre un terorist arab devenit agent dublu, care a aruncat recent in aer 7 spioni americani. In toate aceste situatii, fortele de securitate Apusene au comis greseli de neiertat. Nimeni insa nu a fost demis.

Apoi, in reactie la demersurile de sporire a eficientei masurilor de securitate antiteroriste de pe aeroporturi, diversi editorialisti occidentali si-au reluat mai vechile argumente impotriva metodelor de depistare a teroristilor prin crearea de profiluri pe criterii etnice si "rasiale".

Aplicarea lor ar fi, potrivit unui ziar din Duesseldorf, „o victorie a terorismului, ale carui atentate lase urmaresc tocmai crearea unei atmosfere de teama si semanarea zazaniei intre culturi, o atmosfera in care toti se banuiesc reciproc”.

Libertate versus securitate?

Evocand dilema esentiala a societatilor deschise confruntate cu agresiunea totalitarismului de tip islamist, ziarul optase pentru libertate in detrimentul securitatii. „N-avem dreptul, in numele securitatii, sa suspectam popoare intregi”, mai afirma cotidianul cu pricina.

E clar ca sagacitatea multor analisti lasa de dorit. Prea putini par sa inteleaga diferenta, totusi fundamentala, intre justitia unui stat de drept, pentru care prezumtia de nevinovatie e determinanta si obligatorie, si intre modul de a functiona al serviciilor secrete. Cele din urma nu-si pot permite luxul de-a exclude suspiciunile generalizate.

Alti observatori se arata cu totul neincrezatori in eficienta dislocarii de militari intru combaterea terorismului, de pilda a celui yemenit si atrag atentia asupra ipoteticei imposibilitatii de lichidare a altor mari bastioane teroriste situate dincolo de frontierele lumii arabe. E vorba de cele "din zona afgano-pakistaneza precum si in Somalia".

Bataia apei in piua

Or, readucerea discutiei in punctul mort in care s-a aflat mult prea multa vreme reprezinta in egala masura o nerozie si-un pericol. Forta societatilor deschise rezida intre altele in capacitatea lor de a invata. Ca, dupa naufragiul fascismului si comunismului, islamismul constituie un pericol mortal la adresa acestor societati, n-ar trebui totusi sa mai suscite indoieli.

Evidenta e, de fapt, de mult, natura deopotriva ideologica si culturala a acestui conflict. Care nu e pur si simplu doar o „ciocnire (huntingtoniana) a civilizatiilor” ci, inainte de orice, urmarea unei ofensive de tip colectivist impotriva unei lumi intemeiate pe ideea libertatii.

Omul si unealta

In ce priveste sporirea eficientei metodelor de inlaturare a primejdiei, exista varii cai si instrumente incercate. N-ar mai fi cazul, in acest domeniu, sa se „descopere America” ori sa se inventeze roata. Israelienii au dovedit, in ultimii 40 de ani, ca sunt in stare sa dejoace toate tentativele de atentat in avioane prin recurs la trierea pasagerilor in functie de metoda pe cat de simpla, pe atat de eficienta a comunicarii.

Asa cum pilotii sau chirurgii experimentati se folosesc de o aparatura adecvata, dar nu depind integral de ea, e nevoie si de servicii secrete neamputate, precum cele americane din anii 90, fortate de administratia Clinton sa se lipseasca de agenti umani. In context, reductionismul actualului discurs privind sistemele de securitate de pe aeroporturi, discurs care vizeaza „moralitatea" sau „imoralitatea" scannerelor corporale, e la fel de stupid precum decizia renuntarii la infiltrari de agenti secreti in teritoriu inamic.

E tot atat de clar ca se pot elabora aparate de control al pasagerilor in masura sa nu afecteze demnitatea calatorilor si ca de ele e nevoie, pe cat este de limpede ca o securitate eficienta nu se poate dispensa de instrumentul comunicarii in scopul identificarii unor teroristi.

Alte obsesii si prejudecati

In aceiasi termeni, e curioasa si persistenta altor iluzii occidentale. De pilda cea, potrivit careia terorismul ar fi un fenomen social localizabil geografic si izvorat dintr-o presupusa „revolta a saracilor" din pricina clivajului prea mare dintre bogati si pauperi.

La fel de putin intemeiata s-a dovedit, de la accesul la carma a lui Barack Obama, si speranta potrivit careia un discurs public impaciuitorist, edulcorat, eufemistic si „politic corect", va contribui la rezolvarea pasnica a oricarui conflict. Obama si-a certat pe drept cuvant serviciile secrete. In cazul nigerianului din avionul spre Detroit, agentii lor si-au dat cu „stangu-n dreptul”.

Incapabile sa se coordoneze, aceste servicii sufera insa din greu si de pe urma atmosferei pernicioase luptei anti-tero, induse de ultraliberala retorica prezidentiala din prima faza a presedintiei lui Obama.

Nadejdi timide

Odata spulberate toate amagirile, se va ivi probabil la un moment dat si marea sansa ca in lumea libera sa se renunte la demagogie si interpretari autiste. Si sa se admita, in fine, consensual, ca inlaturarea pericolului islamist reclama o abordare complexa si o respiratie lunga. O abordare sistematica, durabila, ce implica deopotriva sustinute eforturi militare, economice, psihologice, educationale, culturale si mediatice precum si oarece onestitate si curaj.

Materialul a fost publicat si pe pagina Deutsche Welle.