Premiul pentru Pace ramane cea mai politizata decizie a juriului Nobel. Fiecare an vine cu surprize, dezbateri, controverse. Toamna lui 2009 ridiculizeaza insa, cu argumente spectaculoase, aceasta distinctie. Oficiind numai 12 zile ca presedinte al SUA, Barack Hussein Obama era deja, la depunerea tuturor candidaturilor, favoritul No. 1. Pentru a ajunge laureat se impunea doar sfidarea realitatii. Lumea e, de cateva zile, mai impacata si mai buna.

Suficient pentru a uita vremurile in care premiul Nobel Peace Prize se acorda unor figuri ca Albert Schweitzer (1875–1965) sau Maica Tereza din Calcutta (1910-1997). Sunt doua exemple care merita putina atentie, macar pentru sublinierea contrastelor intre prezent si trecut.

Un scurt memento

Undeva la inceputul secolului XX, profesorul Schweitzer parasea o promitatoare cariera academica, punctata cu doua excelente monografii despre Noul Testament si cantatele lui J.S. Bach. O neliniste interioara il chema sa slujeasca copiii din junglele Africii, dar fara retorica VIP-urilor contemporane. Amintirea Alsaciei natale, lecturile din Kant, epistolele pauline si Predica de pe Munte l-au urmarit in satele mizere din Gabon. Biruind melancolia, Albert Schweitzer si sotia lui nu s-au intors din drum. Acest european excentric a abandonat fara regrete filozofia teoretica si teologia de birou pentru a deveni medic si filantrop. Intre 1924 si 1965, a alinat si a vindecat suferinzii comunitatii din Lambaréné. Recunoasterea publica a venit tarziu, la senectute (in anul 1952), rasplatind eforturile unei vieti culte, jertfelnice si cu totul extraordinare.

Acelasi lucru s-a intamplat cu Agnes Gonxha Bojaxhiv, nascuta in Skopie (Macedonia). In 1937, aceasta tanara albaneza lua voturile monahale cu gandul de-a mangaia saracii imenselor cartiere din Calcutta. Maica Tereza n-a vizitat India pentru a scrie romane de aventuri sau initieri erotice. N-a mers pe subcontinent nici ca sa predice superioritatea unei doctrine politice. N-a bifat vreun palmares. Cautand cel mai scurt drum catre adevar, fosta profesoara de geografie a fondat o fratie a caritatii (The Missionaries of Charity). Scopul era simplu, desi mijloacele putine: „ajutarea celor mai nevoiasi dintre cei nevoiasi”. In chip miraculos, multor leprosi, persoane infirme sau handicapati mintal le-a fost redata umanitatea. Jumatate de secol mai tarziu, peste 2500 de surori ii urmau Maicii Tereza exemplul, construind din fapte proprii, iar nu doar vorbe sau declaratii etatiste, o retea invizibila a compasiunii (activand in tari precum Venezuela, Taiwan, India). Premiul Nobel (1979) venea sa confirme un verdict antic: „fericiti facatorii de pace”.

Obama-celuloid

Cum anume poate intra Barack Obama in acest tablou care include vocea unor dizidenti anticomunisti (precum Andrei Sakharov sau Lech Wałęsa) sau luptatori pentru reconciliere si non-discriminare rasiala (precum arhiepiscopul Desmond Tutu)? Cel mai bun raspuns l-ar putea da vedetele din Hollywood, Disneyland si mass-media. Cati n-au fost fascinati de „mesianica” aparitie a noului Lider? Cine, in Europa, n-a aplaudat zambetul triumfator si cadenta retorica a dlui Obama (pentru care cel mai bun sufleor ramane teleprompterul)? El promitea atunci nu doar iesirea natiunii americane dintr-un „lung cosmar”, ci chiar reconcilierea Naturii cu ea insasi, progresul Istoriei universale si imblanzirea Umanitatii pe scara globala...

Inainte de victoria in fata lui John McCain (erou al razboiului din Vietnam), dl. Obama s-a distins printr-o modesta activitate universitara, compensata de „organizarea sociala” (in colaborare cu diverse ONG-uri) in statul Illinois. Ca tanar senator s-a remarcat prin absenteism si propuneri legislative minore ori scandaloase (cum ar fi practica medicala late-term abortion).

Propulsarea in pozitia de favorit al cursei prezidentiale s-a datorat mai ales unor circumstante exterioare: slaba pregatire a contra-candidatilor democrati (Hillary Clinton si John Edwards), eficienta masinariei politice din Chicago, sentimentul de vinovatie istorica trait de majoritatea albilor in relatie cu minoritatile black sau latino, s.a.m.d. Ducand in spate povara campaniilor de presa „anti-Bush Jr.”, o proasta mostenire bugetara si scandalul razboiului din Irak, republicanii plecau cu sansa a doua (sau poate a treia). Carismatic si inteligent, bine-ambalat estetic, copios finantat si sustinut de industria cinematografica, dl. Obama a ajuns presedinte asa cum a primit Nobelul: pe baza unor promisiuni.

La noua luni de mandat, presedintele SUA ramane prizonier in tara fagaduintei. In loc de lapte si miere, in schimb, e mai multa fiere. Expertii militari descriu razboiul din Afganistan in termeni sumbri. Situatia din Irak ramane incerta. Conflictul arabo-palestinian este departe de vreo rezolutie durabila. Guantanamo nu s-a inchis. Extinderea razboiului anti-terorist in Pakistan complica agenda armatei americane. Iran, din fericire, a intrat in stand-by (si aici este un merit real, dar neconfirmat in timp, al administratiei Obama). Pe de alta parte, abandonarea scutului anti-racheta din zona estului european n-a putut decat sa alimenteze mai departe paranoia ruseasca. La toate acestea se adauga stiutele probleme economico-sociale de acasa: somajul in crestere, blocajul reformei din sanatate, devalorizarea dolarului, adancirea deficitului bugetar la aproape 10% din PIB.

Politica anticipatiei

Alegand hipnotic numele lui Barack Obama, comitetul norvegian a neglijat cu buna stiinta curajul unor luptatori pentru libertate (tanarul chinez Hu Jia sau premierul din Zimbabwe, Morgan Tsvangirai). Detentia, inchisoarea, intimidarile violente sau amenintarile cu moartea au palit in fata lirismului ecologic si a unui speech sentimental sustinut de noul Print al Pacii, la Cairo. Sa fi contat oare si strangerile de maini cu Hugo Chavez sau poate esecul candidaturii orasului Chicago la Jocurile Olimpice (2016)? Dar tacerile prelungite privind semnificatia istorica a anului 2009, la doua decenii dupa caderea Zidului Berlinului?

Un Nobel pentru Barack Obama devine un fel de Nobelix obez, marcat in pelicula cu urmatorul asterisc (*): potentialul realitatii si imaginea conteaza mai mult decat realitatea insasi si actualitatea ei.

Occidentul da semne ca politica nu se mai face pe teren, ci mai ales la televizor. E de sperat, atunci, ca Michelle va primi macar un Oscar in rolul de best supporting actress, pentru ca noua religie umanist-progresista sa poata aduce lauri cuplului providential la Oslo, Washington, Beverly Hills si pretutindeni: Ave Obama, Ave Nobelix, morituri te salutant!