Recentele mobilizari sindicale si demagogia noilor campanii mass-media („Noi vrem respect“ la RTV sau „Miscarea de rezistenta” la Jurnalul National) oculteaza cateva dileme: putem aspira, fara munca, la standardul decentei? De ce sa mentinem un sistem economic generator de risipa, mita si lene? Care sunt criteriile eficientei si stimulii performantei intr-o competitie globala? Aceste intrebari n-au astazi popularitate, fiind la indemana jelaniile si auto-victimizarile de tot soiul.

Parlamentarii inventeaza tertipuri procedurale pentru pastrarea unor detestabile privilegii. Magistratii, inamovibili, santajeaza institutiile statului, fac abuziv greva, se declara deasupra gloatei si cer garantii pentru alte sporuri, compensatii si prime de vacanta. Pensionarii asteapta revelionul cu mici, bere si manele, oferite „gratis” in sectorul cinci, Bucuresti. Jurnalistii-tonomati spumega mai departe pe baricada falselor indignari. Cine oare, dintre salariatii bugetari, mai si munceste?

Fara sa jignim miile de oameni constiinciosi care isi fac meseria cu pasiune, din zori si pana in noapte, trebuie sa admitem ca Romania are o problema cu etica muncii. Stam bine la capitolul divertisment, tacla, lautarism, improvizatie. Avem umor. Nu ne lipseste poanta, bancul si relaxarea. Juram pe cele sfinte, ne facem poate si cruce, doar sa fim noi sanatosi! Chiar daca amenintati cu spectrul falimentar ― in politica, morala, finante sau demografie ―, facem un cult totemic din privitul la televizor.

Si totusi: sociologii privesc ingrijorati la acest tablou. Ceva nu e in regula. Se munceste prea putin in aceasta tara. Recentul raport al CPARSD (disponibil online) afirma ca „rata de activitate a populatiei in varsta de munca (15-64 ani) s-a diminuat cu circa 20% (peste 2 milioane persoane) intre 1990 si 2004 si reprezenta 63% in anul 2007, fata de o rata de activitate medie a tarilor UE-27 de 70.5%).”

Cei retrasi din activitatea lucrativa nu vor fi gasiti practicand contemplatia, ci mai degraba implicati in economia subterana sau agricultura de subzistenta. Certificatele false de boala si recomandarile medicale pentru o pensie prematura sunt si ele la ordinea zilei. Din 1990 pana astazi, numarul celor asistati s-a triplat.

Cei cu adevarat harnici si productivi sunt impovarati de biruri nejustificate. Redistributia e inechitabila si, adesea, aberanta. Copiii orfani, ai caror parinti au murit la Revolutia din 1989, primesc un ajutor infim in raport cu fostii generali de Securitate. Politicienii vorbesc frecvent despre „solidaritate”, insa transferul leului din buzunarul privat in pusculita statului presupune, mereu, un calcul de irosire.

Statisticile afirma ca, intre 2005 si 2009, procentele PIB pentru educatie si sanatate au crescut vertiginos. De ce insa nu putem constata si ameliorarea acestor servicii? Pentru ca mereu cineva fura, in timp ce altii muncesc. Sub umbrela murdara a politicului si cu protectia justitiei corupte, „baietii destepti” jefuiesc mai departe banul public.

Ani buni, Romania a facut imprumuturi de zeci de miliarde pentru a sustine aceasta clientela mafiota si apoi masele largi de manevra electorala. Au fost promovate legi protectioniste, anti-concurentiale si pro-birocratice. Mentalitatea parazitara a sufocat libera initiativa si curajul inovator. Ne laudam cu milionari si miliardari cinici, imbogatiti nu prin geniale lovituri pe piata, ci din afaceri suspecte cu statul.

Sume colosale au fost „sifonate” prin canalele intortocheate ale bugetului public. In acest fel, putinii bani ramasi in visteria Statului au fost alocati politicilor de protectie sociala – investitiile in infrastructura, tehnologie sau cercetare ramanind nesemnificative. Este si motivul pentru care, exasperate de filozofia stagnarii, sute de mii de minti instruite si brate destoince au luat drumul Occidentului.

Pentru a-si creste speranta de viata, romanii au nevoie de legi care sa stimuleze munca, sa rasplateasca inteligenta si sa pedepseasca atacul asupra proprietatii private. Parlamentul, sindicatele si televiziunile propagandistice vor intelege atunci ca respectul nu se impune cu forta, prin tropaituri colectiviste, ci se castiga pe baza de merit, cinste si excelenta individuala.