Emil Hurezeanu si inactualitatea romaneasca

Luni, 27 iulie 2009, 10:45 Actualitate | Opinii

Poet echinoxist, jurnalist poliglot, comentator acerb si politolog fin, laureatul prestigioasei burse Herder si voce inconfundabila a postului de radio „Europa libera”, participant la fenomenul „Piata Universitatii” si important om de televiziune – portretul oficial al lui Emil Hurezeanu impresioneaza pe oricine. Personaj capabil de interogatii dezarmante si surazatoare ambiguitati, manuind verbul cu precizie chirurgicala, deopotriva articulat si suculent, geometric dar lipsit de reflexe contondente, dl Hurezeanu parea pana mai ieri garantul profesionalismului gazetaresc din tara noastra.

Toate textele sale scrise in ultimele trei decenii au respirat prospetimea selecta si informatia bogata, insotite de-o perfecta civilitate central-europeana. Radiofonic, Emil Hurezeanu era magnetizant. Aflat in vizorul camerelor, el impune astazi prin stiinta de carte si prestanta. Rara avis, spun cativa optimisti despre o asemenea aparitie.

„Floarea cu care nu se face primavara”, vor bombani fatalistii. Un lucru este cert. Inteligent, sofisticat si conectat la dezbaterile euroatlantice, dl Hurezeanu poate intretine oricand un dialog cu politicieni de prim rang ai lumii. Dovada sunt interviurile memoriale cu Helmut Kohl sau Henry Kissinger ori confruntarile electorale cu presedintele Traian Basescu (pentru a nu mentiona si dezbaterile tehnologic-climaterice cu diversi ambasadori sau diplomati).  

Spre deosebire de atatia articlieri improvizati pe malurile Dambovitei, domnia sa cunoaste istoria poporului roman si intelege marile conflicte geopolitice ale secolului XX.

Proximitatea vulgara a unui Cristian Tudor-Popescu, clovneria lui Mircea Dinescu, aura de nulitate a lui Cornel Nistorescu sau vecinatatea casanta a lui Adrian Ursu rezulta parca din strategia de reliefare a calitatilor lui Emil Hurezeanu in contrast absolut cu decorul. Sub raport personal, el degaja o afabila politete. Dintr-un unghi profesional, straluceste prin merit si reputatie. Cine ne-ar mai impiedica, atunci, sa-l celebram pe Emil Hurezeanu drept un „David Frost al Romaniei post-decembriste”?

Un ipotetic raspuns, chiar daca simplist, ar fi: „banii”. Intr-o versiune avocateasca, aceasta formulare de forum necezurat capata calificari suplimentare: ne referim la conditia recent asumata de Emil Hurezeanu ca director al Trustului Realitatea-Catavencu.

Intamplator sau nu, produsele fanion ale acestei companii private – Realitatea TV pe sticla si ziarul Cotidianul pe hartie – au atins pragul maximei dezorientari deontologice chiar in ultimele sase luni de cand Emil Hurezeanu si-a insusit postura de presedinte al consiliului director al TRC.  

Mai intai, Cotidianul si-a schimbat trapul iresponsabil intr-un galop sinucigas, avand ca tinta instrainarea ultimelor fragmente de public („cititorii de elita”) atras initial prin promisiunea quality. Titlurile tabloide, textele cu franjuri, exaltarea juvenila si strigatul de precupeata s-au inmultit.

Jurnalisti de investigatie au fost invitati sa renunte la subiectele care atingeau firele ascunse din urzeala marii coruptii. Pierderea unor comentatori talentati precum Catalin Avramescu, Sever Voinescu, Traian Ungureanu sau Devis Grebu n-a fost cu nimic compensata. Certurile din redactie au transpirat dizgratios pe bloguri iar limba romana s-a trezit abandonata prin frecvente neglijente de serviciu.

Rareori mai sesizezi la Cotidianul diferenta intre barfa de bodega si relatarea obiectiva, intre interventia pe chat si redactarea unui editorial compact. In contextul crizei economice, ziarul fondat de Ion Ratiu a ajuns cvasi-falimentar, la foarte multe mile distanta de standardele excelentei occidentale (Frankfurter Allgemeine Zeitung sau Daily Telegraph).

Blocand libera investigatie si acceptand degradarea comentariului politico-social in can-can si tacla, gazeta tolereaza numai discursul impresionist, idiosincrasiile personale si, mai ales, capriciile bine calculate ale redactorilor protejati prin legaturi directe sau indirecte cu patronatul.

Acelasi fenomen de prabusire a calitatii actului jurnalistic s-a inregistrat, cu pierderi financiare sporite, si la Realitatea TV. Nu este zi in care telespectatorul sa nu descopere reportaje tendentioase sau macar schita unei apocalipse pe marginea temelor minore si a non-subiectelor in absolut. De ce spun asta? Pentru ca suntem la doua decenii dupa revolutiile democratice din 1989, cand polonezii aniverseaza „miscarea Solidaritatea”, est-germanii discuta victimele Stasi iar ungurii isi amintesc dizidenta lui Imre Nagy.

La Realitatea TV, in schimb, comunismul pare un subiect datat, memoria inchisorilor irita, evocarea dizidentei este intrerupta de stupide breaking news iar lansarile de carte privind trecutul totalitar trec neobservate. Cu ce ochi, ma intreb, ar fi privit regretatul Vlad Georgescu (pentru a nu spune Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca) aceasta recenta metamorfoza a jurnalismului practicat prin delegatie si ocrotit nemijlocit de curajosul, à l’époque, Emil Hurezeanu? Cum se justifica tacerile sale pe marginea Raportului Final? De ce fosti nomenclaturisti au acces la imagine mai mult decat victimele politiei politice?

Sa acceptam pentru o secunda ca Realitatea TV nu si-a propus promovarea unor programe de tipul ARTE, Radio Vaticana sau History Channel. Sa credem ca preocuparea pentru actualitate justifica interesul scazut pentru memoria recenta. Trasand insa paralela cu Occidentul, vom vedea indata cezura. Lipsiti de trauma Gulagului, englezii de la BBC cauta sa limiteze efectele gripei porcine prin emisiuni documentate medical; Realitatea TV, in schimb, ne rasfata cu vocea si chipul lui Adrian Paunescu – versificatorul onctuos, liderul de cenaclu si debitorul de platitudini, niciodata prost remunerat.

Sa poposim apoi la Strasbourg, unde in cabinetele oficialilor europeni se dezbate criza locurilor de munca. Studiourile din „Piata Presei Libere” vor discuta, la aceeasi ora, fantomele palatului lui Michael Jackson. Un deputat oarecare adopta un limbaj plastic pe Aleea Modrogan pentru ca, dupa numai zece minute, Cosmin Prelipceanu si Laura Chiriac sa declare patetic producerea unui implacabil „seism politic.”

Jurnalistii americanii dezbat criza sistemului de sanatate, sursele dezordinii bancare, razboiul din Afganistan sau amenintarea nucleara asupra Israelului pentru ca, la noi, maestrul Tanase si poetul Dinescu sa-si transfere atentia, fara alte retineri academice sau pudori culturale, asupra coafurii Elenei Basescu. Bascalie ieftina, intrigi de mahala, vorbe din talcioc...

Nici trecutul fetid-abisal al experimentului comunist, nici prezentul justelor ingrijorari nu se mai vede la capatul exilului dinspre München catre Bucuresti. Actualitatea internationala este inghitita de irealitatea romaneasca. Ingrijorari periferice plutesc balonate peste vraistea nepasarii fata de orice dezbatere presanta: reforma justitiei, migratia fortei de munca, proiectul de societate pentru Romania anului 2030, familia si criza demografica, mutatiile sociale intr-o Europa multiculturala, educatia universitara si piata bancara globala, stiinta si cercetarea, conflictele doctrinare, valorile culturale, dilemele bioeticii, Islamul radical, relatia intre religie si societate, s.a.m.d.

Sunt oare toate acestea niste mofturi? Pana sa primim un raspuns constatam faptul ca invazia formelor fara fond si inflatia discursului tautologic au atins un nou record estival. Emisiunea „Altfel” regizata de Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu s-a defectat cu rapiditate iar aparitia unor carturari fara agenda anti-prezidentiala reprezinta o exceptie.

Reteta pentru imbecilizare pare foarte simpla: se exclude reflectia sobra ori discursul comparativ; se interzic ideile proaspete si statisticile mondiale; nu sunt invitati comentatorii imprevizibili; trebuie blocate relatarile informate. Onoarea ne plictiseste iar exactitatea nu face rating.

Ne razbuna, in schimb, bolboroseala lenesa de tip Sergiu Andon, pledoaria diversionista à la Cozmin Gusa, plezirismul levantin al domnului Madalin Voicu, agramatismele lui Marian Vanghelie, neantul soundbyte emis de Lucian Bolcas si, la nevoie, argutia obraznica moderata de Cristina Sincai sau Razvan Dumitrescu. Cu acest meniu, orice om normal va gasi motive arhi-suficiente pentru a face tandari telecomanda, fara complexe sau remuscari. Ar castiga, pe termen lung, biblioteca.

Nu ne mira neaparat faptul ca o alta televiziune abdica de la slujirea cetateanului sau ca un ziar quality abandoneaza meritocratia si criteriul performantei. Traim, la urma urmei, intr-o epoca marcata de nihilismul vesel si consumerismul global. Mai greu de inteles ramane indepartarea standardelor lui Emil Hurezeanu de vechile exigente ale breslei. Daca sase luni in preajma lui Adrian Nastase au copt, in 2003, o demisie onorabila, tot jumatate de an la timona Trustului Realitatea-Catavencu ar fi putut produce patru-cinci mustrari de constiinta.

Nu voi lansa supozitii cu privire la cauzele din spatele transformarii conduitei unor canale mass-media cu realizari notabile sau chiar respectabile, acum doar cativa ani buni. Nu am acces la „cutia neagra” a acestui vehicul naugrafiat in oceanul derizoriului. Atunci insa cand se va scrie istoria compromisurilor intre oligarhii impenitenti, politicienii venali si oamenii de presa, numele lui Emil Hurezeanu va fi plasat macar sub doua-trei semne de intrebare.