Imaginea Parlamentului Romaniei din toti anii in care ne-am putut exercita efectiv dreptul la alegeri libere a fost constant aceea a unei institutii care nu functioneaza. Fie e prea galagioasa, fie se absenteaza, de multe ori nu e cvorum si nu se poate vota, fie se motaie, se citesc ziare, pe scurt o institutie in care nu se indeplineste mandatul pentru care alegatorii si-au trimis acolo reprezentantii.

De unde si lipsa de incredere a cetatenilor in cea mai importanta institutie a unei democratii, perceptie publica atestata de toate sondajele de opinie facute de-a lungul timpului. Avem un proces de legiferare greoi, cu doua Camere care fac acelasi lucru, deosebindu-se doar prin categoriile de legi cu care sunt sesizate.

Nu pledez pentru un parlament unicameral, dar este evident ca cele doua camere trebuie sa difere prin rolul pe care il joaca, inclusiv prin modul de alegere a membrilor, reprezentativitatea acestora trebuind sa fie data de altceva in fara de numarul mai mare sau mai mic al alegatorilor. Aceste neajunsuri explica numarul mare de ordonante de urgenta pe care l-am avut ca o constanta dupa intrarea in vigoare a Constitutiei din 1991.

Si situatia nu s-a schimbat dupa modificarile din 2003, cand am ajuns in situatia absurda in care avem, pe de o parte, obligatia unor consultari publice serioase pe proiecte de lege, iar pe de alta parte posibilitatea ca acestea sa fie adoptate tacit de prima Camera sesizata, pentru ca oricum conteaza votul celei de-a doua, care este Camera decizionala.

Cand auzi aceste reprosuri aproape zilnic, la televizor, la radio sau le citesti in presa scrisa, cand membri ai Parlamentului din tot spectrul politic, invitati la diferite talk-showuri, se situeaza pe pozitii defensive, uneori cu o anume agresivitate, nu poti sa nu te intrebi ce merge anapoda in functionarea unei institutii fara de care democratia este de neconceput? Si nu ma refer aici neaparat la increderea mica a publicului in lumea politica, in general.

S-a dovedit recent ca procentul de circa 14% incredere in politicieni caraterizeaza inclusiv democratii consolidate. Pe mine ma intereseaza eficienta institutionala – as vrea ca la sfarsitul unei zile de lucru, la sfarsitul unei sesiuni parlamentare, sa avem sentimentul ca Parlamentul si-a realizat mandatul incredintat, chiar daca nu suntem intotdeauna de acord cu optiunile reflectate de unele legi.

De ce nu e perceput Parlamentul Romaniei ca o institutie eficienta?

Nu poate fi vorba doar de persoane. O institutie are nevoie de reguli care sa o faca sa functioneze, indiferent de persoanele care o compun. La toamna vom avea alegeri uninominale.

S-a tot spus ca asta va schimba fata clasei politice, pentru ca va responsabiliza direct pe cel ales in raport cu alegatorii sai. Aceasta din urma asertiune e adevarata, dar personal am mari dubii ca ceva se va schimba in activitatea Parlamentului. Pentru ca, desi e posibil sa fie multe figuri noi, ele vor actiona in aceeasi paradigma dupa care functioneaza si azi Parlamentul.

De altfel, si in 2004 Parlamentul s-a innoit cu aproape 60% si totusi nu s-a schimbat mare lucru. Pentru ca oamenii, inclusiv liderii, sunt obligati sa urmeze regulile. In plus, alegerea uninominala va intari in randul alegatorilor dintr-un colegiu ideea ca alesul/alesii sai trebuie sa se ocupe cu precadere de problemele acelui colegiu, de la infrastructura la canalizare, de la servicii de educatie si sanatate la investitii, cand, de fapt, in Parlament se fac legi.

Iar daca reprezentantii vor dori sa rezolve problemele punctuale ale alegatorilor din colegiile lor, asta va presupune tocmai sa bata drumurile catre autoritatile executive, de la centru si din teritoriu, ceea ce va presupune tocmai absenta din Parlament! Si iata cum ajungem intr-un cerc vicios din care, in aparenta, nu putem iesi.

Tocmai de aceea cred ca trebuie sa schimbam cate ceva in regulile de functionare a institutiei. Pentru ca reprezentantii sa fie in egala masura si responsabili si eficienti, iar grupurile politice (partidele) sa aiba o mai mare vizibilitate, comisiile de specialitate la fel, sperand ca in felul acesta, incetul cu incetul, perceptia publicului cu privire la Parlament se va imbunatati.

Parlamentul European – un posibil model

Departe de mine ideea ca as avea solutiile in buzunar, dar dupa 10 luni de activitate in Parlamentul European cred ca merita sa ma refer la aspectele care fac aceasta institutie sa fie eficienta. Ma gandesc ca e interesant si pentru public si pentru presa, caci oricat de multi jurnalisti ar veni la unele sesiuni din Bruxelles sau Strasbourg ei nu am cum sa aiba altfel decat o vedere partiala a activitatilor. Multe nu se desfasoara in public si, oricum, sunt atat de multe in acelasi timp, incat e foarte dificil sa alegi.

In PE - unde, pe hartie, sunt acum 785 de deputati - niciodata nu veti regasi numarul acesta complet, nici macar la votul in plen, cu atat mai putin la sedintele de comisii. Dar institutia functioneaza, pentru ca regulile ii asigura eficienta.

Unii ar putea sa-mi spuna ca intr-o tara trebuie sa se legifereze mai mult si mai repede decat la nivel european, pentru ca problemele ar fi mai multe si mai presante. Nu e chiar asa. Si aici sunt propuneri care isi fac “stagiul” timp de doi-trei ani, tot asa cum sunt altele care devin legislatie in mai putin de sase luni – cu eforturi considerabile din partea structurilor PE, mai ales ca e vorba si de negocieri aproape permanente cu Consiliul European.

Si sa nu uitam ca legislatia europeana vine sa completeze sau chiar sa inlocuiasca multe din legile nationale. Activitatea e gandita insa (plecand de la unele experiente din parlamentele nationale) in asa fel incat sa puna in valoare toate grupurile politice si sa dea posibilitatea deputatilor care doresc sa munceasca, sa o faca si sa se afirme. Fie in raport cu ansamblul PE, fie in raport cu propriul grup politic.

Concret – cum functioneaza Parlamentul European?

Exista 20 de comisii permanente, doua subcomisii care functioneaza in cadrul celei de politica externa si o comisie temporara privind schimbarile climatice.

Cand vine o propunere din partea Comisiei Europene (cele mai multe acolo isi au sorgintea) sau direct din partea Consiliului, comisia din PE sesizata isi desemneaza un raportor de la un grup politic (pe baza unui algoritm care tine cont si de marimea grupurilor).

In acelasi timp, fiecare grup isi desemneaza un “shadow” raportor, adica persoana care va urmari cu maximum de atentie ce se intampla cu propunerea respectiva, ce amendamente i se aduc, are obligatia de a atrage in permanenta atentia propriului grup asupra aspectelor sensibile si asupra termenelor de depunere a amendamentelor, face propriile amendamente, negociaza cu celelalte grupuri. De multe ori, se solicita si opinia unei alte comisii, care se pronunta doar pe unele aspecte, procedura de desemnare si urmarire a intregului proces fiind aceeasi.

Inaintea fiecarei sedinte a unei comisii de specialitate, membrii unui grup politic care fac parte din respectiva comisie se intalnesc sa dezbata temele si pozitia pe care grupul o va avea. Intotdeauna! Unele teme sunt atat de sensibile si controversate incat ajung pe agenda sedintei grupului politic in intregul sau.

Mai mult, in fiecare comisie fiecare grup politic are un coordonator si exista intalniri ale acestora cu presedintele si vicepresedintii comisiei (intalniri care se desfasoara cu regularitate), ei avand obligatia sa-si informeze colegii din comisie cu privire la deciziile luate.

Calendarul sedintelor comisiilor este facut pe un intreg an (in sensul de zile si orar), subiectele fiind decise cam cu doua sedinte inainte, de catre coordonatorii politici. In cadrul fiecarei comisii se stie exact cand sunt dezbaterile si care este ora votului. In perioada de dezbateri nu veti gasi niciodata prezenti toti membrii. Participa cei care sunt direct interesati – raportori, shadow raportori, cei care au ceva de spus in legatura cu subiectele.

Sunt momente in care in sala nu sunt mai mult de trei-patru deputati, desi comisia poate sa aiba si 40 de membri. La aproape fiecare subiect membrii se schimba, in functie de interesul direct pentru acel subiect. Dar asta nu inseamna ca daca nu sunt in sala, ei "chiulesc". Ca sa faci fata la numarul de rapoarte, opinii (in nume propriu sau ca shadow), muncesti enorm.

Petreci ore intregi citind rapoarte, studii de impact, ai intalniri cu staff-ul tehnic al propriului grup politic sau al comisiei, cu ONG-uri, cu grupuri de lobby si, nu in ultimul rand, cu colegii deputati. Sincer, daca ai sta tot timpul in sala comisiei, aproape ca n-ai mai avea cand sa-ti faci celelalte "teme". Sigur, sistemul se bazeaza si pe faptul ca exista o anume incredere in deputatul pe care grupul il desemneaza sa-i fie sfatuitor (shadow), dar exista si acel "check and balance" la care m-am referit, anume intalnirile si dezbaterile inaintea sedintelor fiecarei comisii.

Si nu trebuie uitat ca cei mai multi deputati sunt membri in doua comisii (calitatea de membru plin sau supleant nu are mare importanta – daca vrei sa muncesti si sa fii activ, volumul de munca e acelasi, inclusiv posibilitatea de a vota).

La asta se adauga zecile de seminarii, conferinte, audieri publice care se organizeaza saptamanal in colaborare cu ONG-uri atat din spatiul comunitar cat si din afara lui, intalniri cu delegatii politice din toata lumea, cu membri ai parlamentelor nationale.

Cand spun "se organizeaza", am in vedere ca deputatii sunt cei care le organizeaza, cu sprijinul asistentilor lor sau ai staff-ului unui grup politic sau al unei comisii. Unele din aceste seminarii au loc concomitent cu lucrarile unor comisii, asa incat de multe ori trebuie sa alergi, la propriu, de la o sala la alta.

La inceputul activitatii in PE, obisnuiam sa stau neintrerupt in sedintele din comisii. Si eu am doua comisii extrem de solicitante; era naucitor cand se suprapuneau sedintele. Dar stateam si pentru ca era o buna modalitate de a ma familiariza cu temele, cu modul de functionare.

In timp, pe masura ce numarul rapoartelor care mi-au fost repartizate a crescut (practic a cam scapat de sub control), iar temele au devenit tot mai dificile, in ambele comisii, am inteles ca trebuie sa fac alegeri privind dezbaterile la care sa particip.

Asemanatoare este situatia cu sedintele de plen. In PE exista, in principiu, o saptamana in fiecare luna cand se voteaza in plen. Votul este anuntat inainte de fiecare sesiune – ora si subiectele pe care se voteaza. Dezbaterile in plen pe temele ce urmeaza a fi votate incep la 9 dimineata si dureaza pana spre miezul noptii.

Ar fi absurd ca cineva sa stea de dimineata pana seara sa asculte dezbateri pe subiecte la care poate nici macar nu se pricepe. Chiar si vicepresedintii care conduc sedintele se schimba o data la doua ore. Pentru ca toata lumea e constienta ca puterea de concentrare nu poate fi aceeasi pe parcursul mai multor ore fara pauza.

O sa ma intrebati cum stiu sa votez daca nu ascult macar acele dezbateri? Simplu: in fiecare zi, inainte de votul in plen exista o sedinta de grup politic si in cadrul ei se discuta temele ce urmeaza sa fie votate. Unele sunt simple, nu dau nastere la controverse. Altele incing spiritele la maximum chiar intre membrii aceluiasi grup politic.

Cred ca trebuie sa renuntam la ideea ca fiecare deputat (din PE sau din Parlamentul de acasa) se pricepe la toate. Pur si simplu nu se poate. Fiecare are unul-doua-trei domenii de expertiza, poate in timp se va pricepe mai bine si la altele, dar nimeni nu le poate stapani pe toate. De aceea insist asupra extraordinarei importante a dezbaterilor din grupurile politice, pentru ca ele exprima linia acelui partid. Iar alegatorii au dreptul sa o cunoasca. Si cred ca asa se va putea schimba perceptia publicului cu privire la seriozitatea partidelor si a oamenilor politici.

Am auzit de multe ori acasa reprosuri la adresa unor deputati care atipeau in timpul sedintelor si justificarea acestora ca dupa ce stai 8-10 ore intr-un scaun e firesc sa se intample sa atipesti. Intrebarea mea este : de ce trebuie sa stea cineva atatea ore pe acel scaun? Cu ce devine mai eficienta activitatea sa? Nu cumva asta se intampla pentru ca dupa dezbateri, in care se spun vrute si nevrute, urmeaza votul? De multe ori se voteaza la o ora la care deja lumea e obosita sau cand nu mai e cvorum.

Alta intrebare: de ce trebuie sa am cvorum la inceputul sedintei, cand tot ceea ce se intampla e o dezbatere, la care pot sa participe doar cei care au fost direct implicati? Iar ora votului sa fie anuntata din timp, astfel incat cvorumul sa se realizeze atunci. Iar prezenta la vot sa fie obligatorie.

Un alt exemplu

S-ar putea ca multi sa fie tentati sa-mi spuna ca sistemul la care m-am referit merge in PE pentru ca modul de legiferare e diferit. O sa va spun ca primul Parlament pe care l-am vazut la lucru a fost cel norvegian, in iarna lui 1992.

Am fost invitata de un membru al Parlamentului, asa ca am putut petrece pe parcursul a doua zile mai multe ore in Parlament. M-a suprins de la inceput ca, in timp ce in sala se dezbateau diferite teme, gazda mea si alti colegi ai sai isi petreceau o parte din timp cu mine, discutand despre schimbarile din Romania, despre ce-a insemnat comunismul la noi.

Stiind de acasa ca un reprezentant al poporului trebuie sa fie in sala, fie ca participa sau nu la discutii, am pus intrebari. Am fost repede lamurita despre felul in care functioneaza institutia, eficient, considerau ei. Pentru fiecare proiect de lege care urma sa fie supus dezbaterii aveau loc discutii in grupurile politice, fie ca erau de parte guvernamentala, fie ca erau din opozitie. Acolo se discutau amendamentele, linia partidului pentru vot.

Dizidentii aveau obligatia sa-si argumenteze punctele de vedere diferite de cele stabilite de partid si uneori puteau vota cum doreau, desi regula era clara: in chestiunile importante nu se prea accepta dizidenta. Si-atunci dezbaterile din sala? Cine participa la ele? Membri ai cabinetului, cand era cazul, sau parlamentari care faceau parte din comisiile ale caror teme se discutau – din nou, din tot spectrul politic. In principiu se sustineau, se explicau punctele de vedere ale partidelor si votul ce urma.

In timpul acesta, parlamentarii care erau in birouri munceau la temele de care fiecare din ei se ocupa. Primeau chiar si diferite persoane in audienta. In prima seara, cand putin inainte de ora 19 am auzit o sonerie extrem de stridenta, m-am speriat. Toti stiau dinainte ca ora 19 era ora votului. A inceput o adevarata cursa contracronometru catre sala plenului.

Pentru ca de la vot nu avea nimeni voie sa lipseasca decat pentru motive extrem de bine intemeiate si comunicate din timp liderului grupului politic. Votul a durat mai bine de doua ore. Si aceasta era rutina zilnica. In felul acesta era timp inclusiv pentru rezolvarea unor chestiuni punctuale care tineau de circumscriptiile electorale din care proveneau, fara ca acest aspect sa aiba efecte negative asupra procesului de legiferare.

Nu cred ca trebuie sa reinventam noi apa calda. E suficient sa schimbam cateva reguli. Eu zic ca merita incercat.