Buturuga irlandeza si carul Uniunii Europene (2): Presedintia franceza

Luni, 7 iulie 2008, 18:05 Actualitate | Opinii

Franta s-a pregatit multa vreme pentru preluarea presedintiei Uniunii Europene. Spectacolul oferit cu aceasta ocazie a fost grandios, cu un Tour Eiffel imbracat in culorile Uniunii, cu presedintele francez prezent la postul de televiziune France 3, cu un ghid al presedintiei franceze elaborat cu migala cu mai multa vreme in urma, astfel ca Jacques Barrot figureaza ca si comisar la transport, cu o scurta introducere in acest domeniu, desi intre timp portofoliul acesta fusese trecut colegului sau italian iar Barrot fusese deja confirmat de Parlamentul European drept comisar pe justitie si afaceri interne.

O intrare mai potrivita pentru o alegere de presedinte si nu pentru o presedintie prin rotatie de 6 luni. Dar aceste pregatiri ale Frantei au avut menirea sa transmita un mesaj puternic privind angajarea europeana totala a presedintelui Sarkozy, dorinta de a demonstra ca Franta este motorul Uniunii, cu un plan extrem de ambitios pentru aceste sase luni. Franta a fost practic alaturi de presedintia slovena in dosarele pe care aceasta le-a manageriat si care urmeaza sa se definitiveze in urmatoarele luni.

A elaborat strategii de lucru impreuna cu Republica Ceha si Suedia, urmatoarele doua tari care vor avea presedintia UE. Evident, Franta se pregatise pentru o Uniune Europeana care sa functioneze de la 1 ianuarie 2009 pe baza Tratatului de la Lisabona, la a carui elaborare muncise mult si pe care presedintele Sarkozy il prezentase ca fiind instrumentul cel mai potrivit pentru asigurarea functionarii unei Uniuni cu 27 de membri si asigurand premisele institutionale ale largirii.  

Nu stiu ce-o fi fost in sufletul si mintea presedintelui francez la aflarea rezultatului votului irlandez, dar liniste sigur nu. In locul unui mandat scurt (sase luni, devenite cinci, daca tinem cont de perioada de vacanta de vara), dar care putea fi spectaculos prin temele alese si transmise mai departe - de la combatarea efectelor schimbarilor climatice la politica agricola, de la pachetul clima-energie la politica de imigrare, de la “o Europa aparata” la cooperare judiciara - Franta s-a trezit in fata unei situatii diferite. Si pentru ca vechiul proverb spune ca un necaz nu vine niciodata singur, au mai aparut si declaratiile presedintelui polonez si ale celui ceh privind inutilitatea continuarii ratificarii Tratatului de la Lisabona.  

Franta si presedintele Sarkozy se vad pusi in fata unei adevarate provocari. Daca vor sa demonstreze ca sunt motorul constructiei europene, atunci la sfarsitul lui decembrie 2008 trebuie sa ne lase o Uniune cu Tratatul de la Lisabona ratificat de 26 de tari si un plan fezabil pentru un nou vot irlandez previzibil in timp si ca rezultat. Nu e usor, desi fiecare situatie trebuie discutata si rezolvata in parte.  

Aminteam ca presedintele polonez, ultraconservatorul Lech Kaczinsky, a declarat ca in urma Nu-ului irlandez nu mai are rost ratificarea, de vreme ce oricum tratatul nu va intra in vigoare. Nimic nou sub soare. Fratii Kaczinsky, cand unul era presedinte si celalalt premier, au fost convinsi prin discutii personale cu privire la beneficiile semnarii tratatului. Nu doar euroscepticismul era cel care ii facea sa se abtina, ci mai ales felul in care Polonia, de-a lungul timpului, si-a negociat pozitia in cadrul Uniunii. Dincolo de asa-zisele dileme ideologice au stat permanent interese pragmatice concrete privind mai ales politica agricola si fondurile alocate fermierilor polonezi, dar si politica de extindere a UE.      

Vazand abordarea franceza din ultimele saptamani am avut senzatia unui plan structurat pe mai multe nivele. Pe de o parte, cuvintele generoase ale secretarului de stat pentru Afaceri Europene, Jean-Pierre Jouyet, exprimand increderea in spiritul european al polonezilor, cuvinte mai degraba pentru opinia publica poloneza si europeana, menite sa tina treaz acest spirit european, dar care nu ajuta la convingerea presedintelui polonez de a ratifica tratatul.

Pe de alta parte, amenintarea cu oprirea extinderii, exprimata clar de presedintele Nicolas Sarkozy cu ocazia ultimului Consiliu European, stiindu-se bine ca Polonia are un interes deosebit in extinderea UE pana la a cuprinde Ucraina si Georgia. Or, Sarkozy spune ca a fost deja o eroare sa se largeasca UE pana la a avea 27 de membri fara o reforma instititutionala corespunzatoare, o eroare care nu se poate repeta.

Asadar… vreti largire, Tratatul de la Lisabona trebuie sa intre in vigoare. In acelasi timp, am asistat la exprimarea unei pozitii ferme – si binevenite – a aceluiasi presedintele francez impotriva ideilor aruncate pe piata de diferiti politicieni privind excluderea Poloniei din Uniune. UE nu mai poate fi conceputa fara Polonia. Fara nici una din tarile membre la ora actuala, as adauga eu.

Mesajul privind oprirea largirii este in acelasi timp adresat si Cehiei, interesata in mod deosebit in aderarea Croatiei, stat destul de pregatit pentru aderare si caruia cuvintele presedintelui francez trebuie sa i se fi parut ca un dus de gheata. Si aici apare o problema greu de rezolvat : discursul public al liderilor politici, adresat de fapt omologilor lor, dar care poate produce panica in populatiile vizate, si diplomatia din spatele usilor inchise. La aceste din urma discutii publicul nu mai are acces si, din pacate, el ramane cu mesajele uneori amenintatoare pe care le-a auzit, ceea ce poate duce la slabirea increderii in capacitatea UE de a manageria criza in care se afla, o intarire a euroscepticismului pe masura slabirii increderii in spiritul de solidaritate care trebuie sa caracterizeze constructia europeana. Si sa nu uitam ca mai sunt state membre interesate nu doar in integrarea Croatiei, dar chiar si a celorlalte tari din Balcanii de Vest intr-un anume orizont de timp.

Uneori liderii politici uita acest aspect si considera ca rezultatul final va reusi sa stearga acesta umbra de neincredere in Uniune. Mare greseala, pentru ca in timp, cu repetarea unor astfel de situatii, scepticismul creste, iar formula “pupat toti Piata Independentei” nu merge la nivelul maselor. De aceea cred ca strategiile de comunicare publica sunt de maxima importanta. Nu e vorba de a pacali, de “a vinde” ceva publicului, ci chiar de a-l considera un partener care sa te sustina in promovarea posibilelor solutiilor.

In fond, de aceea i-au fost oferite premierului irlandez cateva luni de gratie, pana in octombrie, pentru a veni cu un plan in legatura cu felul in care tara sa ar putea sa revina asupra referendumului. Pentru ca nimeni nu-si poate permite sa ignore ceea ce poporul sau a spus in iunie si sa propuna pur si simplu un nou referendum. Chiar daca aceasta ar putea fi solutia, de exemplu o data cu alegerile pentru Parlamentul European din iunie 2009, cand se presupune ca va fi o campanie de informare mai buna. Dar numai un sinucigas politic ar veni cu o astfel de propunere fara sa fie sigur ca ea ar fi acceptata de public.

Va reusi presedintia franceza sa faca fata acestor mari provocari cu care se confrunta? Mai ales ca la ele se adauga si cele legate de negocierile dintre UE si Organizatia Internationala a Comertului, precum si criticile de o agresivitate fara precedent venite din partea liderilor latino-americani, exprimate in cadrul Mercosur, care considera ca o cauza majora a actualei crize majore a preturilor la produsele alimentare e reprezentata de subsidiile acordate fermierilor europoeni.

Franta e o tara puternica. Presedintia franceza va fi una puternica. Daca va reusi sa combine aceasta tarie cu inteligenta diplomatiei si a comunicarii atunci ne va convinge ca este cu adevarat motorul Uniunii pe care a gandit-o si a creat-o in decenii de stradanie continua.