Bucuresti. Zi calda de inceput de iunie. Toropeala si miros de asfalt incins pe strada. Fierbinteala si miros de transpiratie in autobuzul 335. “Urmeaza statia Perla. Legatura cu…“. Imi citesc mailul de pe telefon. Iar vine factura cit casa. La prima cobor, mai profit de un minut de stat pe scaun.

In autobuz incepe, din senin, sa se auda un soi de cintec de jale. Ma intreb daca nu cumva am dat peste un sofer RATB prea evlavios sau chiar habotnic, pus pe ascultat Radio Trinitas. Ma ridic sa ma indrept spre usa din mijloc si ii vad. Sint patru. O tanti pe la vreo 45 de ani cu cei trei copii. Un tinc de vreo sase-sapte ani, un fiu de vreo 22-23 si fiica-sa, de vreo 20-22. Cinta intru pomenirea pomenilor pe care eu, calatorul, as putea sa le fac cu ei.

El n-are nici un defect. E destul de bine legat, pare sanatos tun. Ea e mai plina decit e cazul, dar si-ar putea gasi oricind un loc intr-o circiuma, pe la bucatarie. El ar putea sa munceasca si pe santier, daca la mai mult nu-l duce capul, desi acum vreo doua luni facea City Grill angajari, iar ospatarii primeau de la 1.600 de lei in sus. Daca s-ar pricepe cit de cit la gatit, probabil ca si tanti aia de vreo 45 de ani si-ar fi gasit un loc de bucatareasa pe undeva. Cu toate astea, prefera sa cerseasca.

El tine in brate o pagina de Libertatea trasa in plastic. Titlu mare: “Ajutati-i sa nu moara de foame!” ori “Ajutati-i sa nu fie dati afara din casa!“. Prea putin relevant. Important e ca au fost dati la ziar, iar cersitul lor are, acum, mai multa credibilitate.

Si nu sint singurii. Acum vreo saptamina, intr-un autobuz care mergea spre Casa Presei, un altul iesise la cersit. Cu mama bolnava, cu cistig lunar minim pe economie, de 490 de lei. Spunea aceeasi poezie pe care o recita acum trei ani, cind m-am mutat in Bucuresti. In afara de trecerea de la “un milion noua sute pe luna” la “patru milioane noua sute pe luna”, n-a schimbat o virgula. Aceeasi poezie, acelasi cersetor, intre timp imbracat mai bine.

Azi, inainte de a ma urca in 335, am vazut in statie un maidanez cu piciorul drept din fata zdrelit, abia mergind. Mi s-a facut mila de el, i-as fi dat ceva sa roada si m-am simtit prost ca n-am nimic la indemina. In 335, in schimb, i-am vazut pe cei patru. Mi s-a facut greata. Am vrut sa-i intreb daca platesc impozite pentru banii pe care ii scot din cersit, dar mi-a fost prea scirba.

Ieri seara, la metrou, i-am cerut unui nene, cu chitara linga el, sa-mi schimbe niste bani, sa pot sa iau ceva de la aparat. A scos tufa. Avea, probabil, peste 100 de lei. Macar omul cinta, nu statea degeaba. Plus ca are voce si macar stie sa ia citeva acorduri, ba chiar sa faca si-un solo subtirel. Cei patru si altii ca ei profita de mila romanului. Probabil scot tot atita, daca nu chiar mai mult, ca umbla-n grup si “hai sa va dea mama cite un leu de caciula, ca sinteti multi si necajiti“. Adica vreo 3.000 de lei pe luna, aproape cit scot si eu muncind, cu stricat ochii in monitor, cu umblatura de-mi vine rau, cu platit taxe si impozite de-mi vine sa urlu.

Daca te maninca limba sa le zici “la munca, nu la-ntins mina!“, risti sa-ti faca scandal. Se scuza ca nu-i angajeaza nimeni, dar nici macar nu se obosesc sa incerce. Sint trei oameni care pot munci, care pot aduce in casa lunar in jur de 36 de milioane, in conditiile in care s-ar angaja dupa exemplele de mai sus. Dar de ce-ar munci daca pot sa traiasca bine mersi din cersit?

Cit despre Libertatea, tabloidul care sustine cersetoria, este exemplul tipic de jurnalism facut doar ca sa fie facut. N-ai subiect? Ia du-te si cauta vreo doi cersetori! Le faci doua poze, punem una pe jumate de pagina, mai trintesti 1.500 de semne si gata!, avem material numa’ bun de vindut.

Revenind la cersetori, eu fac taman invers decit titlul din Libertatea. Ii ajut sa moara de foame, sa fie dati afara din case, poate-poate s-or invata minte si s-or duce la munca. Stiu ca nu ajuta, dar macar ma simt mai bine stiind ca nu pun umarul la incurajarea cersetoriei. In fond, nu e prost cine cere, e prost cine da.

Comenteaza pe Subiectiv.