Indiferent de modul în care se va finaliza conflictul armat din Ucraina, acesta încheie o perioadă de 30 de ani de relativ calm pe continentul nostru - excepția reprezentată de Balcanii de vest în anii ‘90 vine oarecum să întărească regula - care a urmat Războiului Rece inițiat imediat după a doua conflagrație mondială. Era vorba, cel puțin în primele 2-3 decenii, de un conflict ideologic între două blocuri - în fruntea cărora se aflau două puteri militare, Statele Unite și Uniunea Sovietică - fiecare dorind sa-și impună rețeta de succes și progres în lumea întreagă. Episoadele colaterale - războiul din Coreea, Vietnamul, chestiunea rachetelor din Cuba, conflictul din Angola, Afganistanul, la care se adaugă intervențiile prietenești ale Moscovei în Ungaria (1956) și Cehoslovacia (1968), ultima cu concursul interesat sau forțat al unor membri din Tratatul de la Varșovia - nu au avut un efect semnificativ la nivel strategic global. De altfel, în unele cazuri, a fost vorba de războaie locale duse de marile puteri prin procură așa cum se întâmplă și azi. Vezi Libia, Siria, Irakul și Afganistanul în anii din urmă. Echilibrul între sisteme s-a menținut vreme de 45 de ani. În timp, rețeta sovietică în domeniul economic s-a dovedit inadecvată, chiar catastrofală în anii ’80, conducând la dezintegrarea Imperiului Răului - expresia îi aparține lui Ronald Reagan - și la disoluția rapidă a întregului bloc comunist. Marea greșeală a clasei conducătoare occidentale a fost aceea că s-a bucurat inainte de vreme considerând că implozia Uniunii Sovietice înseamnă automat și victoria în război fără să țină seama că asemenea conflicte nu se câștigă în mod definitiv. Poate niciodată când este vorba de mari națiuni. Revitalizarea naționalismului rus a fost doar una dintre consecințe iar rolul acestuia în ascensiunea lui Vladimir Putin, redefinirea strategiei militare a Moscovei și chiar în conflictul de azi, este evident. Nu vreau să vin cu afirmații hazardate dar elementul de comparație, în sens de adevăr istoric care ar fi trebuit luat în calcul imediat după 1990, nu era foarte departe în timp ci doar cu 70 de ani în urmă: ostracizarea Germaniei după Primul Război Mondial. S-au creat atunci premisele conflictului următor. Berlinul s-a văzut exclus din concertul european și cu ajutorul Rusiei Sovietice într-o primă etapă, a îmbrăcat haina cenușie a revanșismului. Cu numai 100 de ani înainte - la Congresul de la Viena - Franței post-napoleoniene i se rezervase un anumit rol în arhitectura de securitate continentală după ce La Marseillaise și Vive Napoleon, vive la France! se auziseră de la Madrid la Moscova. Oare Metternich, Stewart sau Wellington au fost mai inteligenți politic decât liderii anilor ‘20 și ’90?
1939 a însemnat alt conflict de dimensiuni planetare urmat de un Război Rece cu taberele așezate de o parte și de alta a Cortinei de fier. Dualismul sovieto-american a evoluat în timp adăugând filonului ideologic unele componente în plan energetic și economico-comercial.
Revenind la timpurile noastre, observ că tot mai mulți comentatori și analiști politici și militari occidentali vorbesc despre un nou Război Rece după încheierea conflictului din Ucraina. În linii mari, acesta ar fi început după ocuparea peninsulei Crimeea de către Federația Rusă, odată cu primele sancțiuni impuse Moscovei în 2014.Citeste continuarea pe Contributors.ro
