Nu cu foarte multă vreme înainte de moarte (fiind bătrân, păduri cutreieram...) m-am decis să scriu un text despre „noi, animalele”.
Întâmplător sau ba, expresia din urmă face titlul unui film american (2018), extrem de realist și civic. Dar care, în ciuda titlului respectiv, e exclusiv despre oameni, familie, copii, temperament și caracter omenesc. Apropo de cinematografie, menționez în treacăt și pelicula Doar animalele (Franța, 2019): o realizare și mai dată-n paște de deșteaptă, tot exclusiv despre oameni, psihologie, interconexiuni incredibile (dar reale), destine și drame omenești la extrem. De ce-și zic asemenea filme așa cum și-au zis, prefer să rămână enigmă, metaforă pură și genială, obligând la sforțare mentală întru superioară înțelegere. Dat fiind că titluri precum Noi animalele și, respectiv, Doar animalele nu au deloc facilitatea și directețea obișnuită, dac-ar fi să-ți pui întrebarea (de ce?...), răspunsul ar consta doar în însuși conținutul ecranizărilor respective, în „materia” ilustrată cu subtilitatea și complexitatea realismului oricărui destin psiho-social. Ceva convingător și verosimil este, pur și simplu, neavând nevoie de justificări, explicații.
Aici, așadar, nu-mi pun vreo întrebare privitoare la sorgintea mamiferică și la indelebila persistență a condiționării mamiferice a omului, căci asemenea determinații sunt obiective, excluzând orice dubitație, inutilizând orice discuție care ar putea socoti omul oarecum dezbărabil/emancipabil față de-așa ceva. Problema pe care mi-o pun și o supun atenției colective este aceea a „naturalității”, impudorii și impenitenței de-a face din determinismele noastre primare, biologico-mamiferice, de-a dreptul cultură, modă, sport, probă de masculinitate, prestanță socială, ba chiar și (culmea!) rafinament. De ce e negreșit nobil ca să preiei tendința primitivă de a agresa, domina, exploata, controla și ucide „regnul inferior”, făcând din universalul ei impuls violent/distructiv o veritabilă virtute, îndeletnicire pasională, artă? Poate pentru simplul fapt că spun unii, ferm ca tunul și obraznic ca diavolul: „de-aia!” și/sau „de ce nu!?”
În mirarea candidă (de ce?), ca și în replica de aparent simplism imbecil (de-aia!/de ce nu!?), zac însă complexe câmpuri de semnificație psihologică și socială. Despre marile întrepătrunderi și viclenele confuzii dintre normal și patologic și-au încins pana alți jurnaliști. (Vezi măcar https://politeia.org.ro/editoriale/psihanaliza-politicienilor-vanatori/52938/, articol care acuză complexe psihologice egal ontogenetice și filogenetice.) În rest, nu sunt nicidecum un anti-vânător, fiindcă pot exista și situații de „forță-majoră”, făcându-i pe vânători oportuni/necesari. Dar încredințarea multora că omul e cel mai nimerit, abil și responsabil judecător, executor și echilibrant instrument reglator în momentele, rare și temporare, de accident sau exces natural, iată o aroganță aproape totdeauna gratuită, mult preafrecvent eronată și distructivă. Așadar, pentru cazuri excepționale aș putea renunța la suspectarea și denunțarea vânătorii și a reprezentanților ei (mult)preaînfocați. Altminteri, cred că opțiunea „nobilă” (să nu zic inteligentă, responsabilă și veramente umanistă) poate și merită să fie aceea de non-vânător. Nevânătorul mi se pare omul bine așezat psihologic, tolerant și compasional, cu (bun)simț religios, cu real respect și sensibilitate față de Viață, existență, univers (ori cel puțin față de Regnul Viu).
Vegetarianismul și veganismiul nu sunt doar pentru cei ce doresc să slăbească, ci și pentru finuții care pun viața, de orice „natură” sau la orice nivel, mai presus de burdihanul egocentric al omului fericit că e mamifer, prostit că e bărbat dacă lovește, doboară, distruge, pasionat de senzația de putere și superioritate pe care ți-o dă uciderea, pozarea și expunerea bietului animal omorât personal. Religiile nonviolenței generalizate și ale respectului față de orice făpturi vii, duse la extrem printre jaini și printre mulți dintre hinduși și budiști, au în paralel și valori etice aplicate cotidian, ba chiar și discipline, profesiuni și comportamente economico-financiare care le asigură practicanților fideli inclusiv standarde sociale și economice superioare, demne de toată admirația.
Revenind la dragii noștri de colegi, prieteni, rude și concetățeni români... sunt multe de spus, trist de multe.
Pădurile României s-au umplut cu câini abandonați, sau doar bătuți și alungați (de către oameni neoameni). Sălbăticirea și organizarea lor în haite i-a făcut pe cât de feroce, pe-atât de discreți, tăcuți, acționând mai mult noaptea, seara și-n zori, ascunzându-se ziua. „Cei mai buni prieteni” ai omului, sub operațiile unor concetățeni dezumanizați s-au descâinit, devenind lupi, șacali, hiene. Și fac ravagii în rândurile tuturor animalelor sălbatice, nu doar printre ceea ce oamenii consideră vânat (animal comestibil). Vânătorii și pândarii nocturni sau diurini nu îi iartă. Dar tot ei mai împușcă și câini domestici, adică dintre cei fugiți prin păduri dinspre casele omenești, mai degrabă siliți de propria foame decât de nebuni (plini de hormoni și de agresivitatea neîmperecherii).
De-un pumn doi de ani au apărut în România și șacalii propriuziși. Nu peste tot, ci suind spre poalele munților dinspre Serbia (unde fură importați tocmai pe post de vânat așazis sportiv) și mai ales venind din Orientul Apropiat și Caucaz, prin Ukraina, atât înspre nordul țării cât și-nspre Dobrogea. Mă tem că cifrele, statisticile și rapoartele asociațiilor vânătorești sunt... vânătorești. Adică, cu privire la numărul și înmulțirea lor: povestiri panicarde, exagerate, extreme. Alarme care să acopere prezența și „opera” proprie vânătorilor, să justifice și să augmenteze numărul, importanța, influența și interesele tagmei proprii. Șacalul este, fără îndoială, un intrus periculos, decimând pe alocuri populațiile de iepuri, mistreți, ciute, ca și pe câinii vagabonzi ori alungați seara din curți pentru „a-și face de cap”. Dar expansiunea, peregrinarea și înmulțirea șacalilor sunt întârziate și rărite chiar de amplele defrișări, de „golurile” neprotective ale agriculturii, orașelor și comunelor și satelor care nu le oferă propriul mediu sigur (locativ și alimentar). Pentru a ajunge până la rarele și micile pâlcuri de pădure (+vânat comestibil pentru om) din amplele câmpii subcarpatice șacalii au mai întâi a lupta și desființa populația canină (nu doar ovină, porcină și aviară a gospodăriilor domestice). Iar distrugeri de acest gen încă prea puțin au fost (dac-au fost) semnalate. Repet: șacalii invadatori pot creea probleme pe viitorul scurt și îndepărtat, însă pentru moment exagerarea și panica alimentate generos de către vânători și filo- sau pro-vânători sunt ceea ce toată lumea numește azi fake-news sau manipulare. Un pericol virtual, de perspectivă, nu chiar așa de grav cum ne e prezentat. Fapt fiind că sub numele de „extracții” protecționiste, preventive și punitiv-purificatoare, peste actele numite „goană la șacali” e mai mult zvon, fum fără foc efectiv, plus interes ocult, paravan pentru troznit iepuri, fazani, căprioare și... (întâmplător) ce s-o mai nimeri.
Iar pe același tip de listă (cu liber la pușcat și fără de nicio cotă), vulpea apare bifată nonșalant, cu subînțeleasă justificare, cu utilitate maximă.
Considerarea vulpii drept dăunător constituie un abuz. Care se bazează pe-un folclor de sat defunct, actualmente pe-un fals, constituind cinism și ipocrizie, ba chiar sadism propriuzis. Naturalmente, pământul e bogat în șoareci, șobolani, cârtițe, râme, etc.; plus iepuri, ca să nu mai vorbim de insecte terestre, subpământene și nocturne, depozitare de proteine. Și mai întârzie pe pământ, ciugulind sau râmând orice păsăruici, ori doar cad pur și simplu și pui bolnavi sau părăsiți, pe lângă șerpi și gușteri prolifici, toate ținând de dieta vulpii. Deci vulpile sunt carnivore, însă „fură” găini de-ale oamenilor doar dacă pământul suferă ori e infestat cu insecticide și ierbicide care le împuținează și omoară propriul fond alimentar insectar, aviar și minimamiferic. Și doar dacă iepurii sălbatici sunt împușcați cu toții de vânători. Vulpile ar sta departe de gospodăriile omenești (oricum, astăzi sunt acareturi și garduri mult mai solide ca pe vremea țăranului sărac de odinioară), dacă ar avea drept la exploatarea teritoriilor forestiere sau chiar a câmpurilor ceva mai milostive față de diversitatea biologică. Repet: vulpile sunt considerate dăunătoare doar în chip abuziv.
Vulpile nu „distrug viile” sau fondul fructifer, pentru variație minerală și vitaminizantă mestecând orice poame însă mai degrabă din cele căzute degradant pe pământ. Iar prin faptul că papă toți șoarecii, aceștia nu rămân să consume milioanele de insectuțe care le constituie propriul nutriment, drept urmare respectivele insecte sunt cele ce distrug excesiv vegetația care, prin culturi, îi interesează pe oameni. (Pe de altă parte, împuținarea fondului aviar spontan duce la același dezastru vegetal.) Dar e oare posibil să se-nmulțească vulpile de așa manieră încât să extermine toți rozătorii mărunți? Întrebare cu răspuns hotărât negativ. Vulpile sunt teritoriale, în orice pâlc consistent neexistând mai mult de-o pereche, puii fiind alungați de către mama lor și devenind independenți destul de devreme. Vulpile doar împiedică explozia demografică a rozătoarelor, un pic frânând chiar și înmulțirea excesivă a insectelor și cosașilor care dăunează agriculturilor omenești.
Ele însele, vulpile, nu pot exploda demografic și fiindcă au bolile și paraziții proprii, care le secătuiesc vlaga și viața. Plus prădătorii lor (nu atât printre șacali, cât cu deosebire printre tot mai mulții câini comunali, ori ai sătenilor și orășenilor care-i abandonează de pui ori îi alungă foarte violent). Iar paguba-n iepuri, adică printre trofeele și mai ales farfuriile vânătorilor, e chiar mică (în comparație cu principala hrană constând în rozători, șerpi, insecte, arare păsări).
Un alt mit care trebuie demontat este cel privitor la vulpea purtătoare/aducătoare a rabiei. Desigur, vulpea poate turba, dar spre deosebire de câinii rabici nicidecum nu va ataca omul. Iar dacă dulăii sunt lăsați să cutreiere pădurea, atacând sălbăticiunile, preluând turbarea odată cu mușcăturile celor din urmă sau prin devorarea animalelor turbate, vina-i tot a omului. Mult prea frecvent, de nu chiar generalizat, proprietarii de câini (animale de companie, de casă ori de pază) se fac vinovați de nehrănirea lor corespunzătoare, de nereținerea acestora în casă, în curte sau în interiorul gardurilor proprietății, de scoaterea lor seara din gospodării, de „eliberarea” lor în stradă, grădini și câmpuri tocmai pentru a-și regla singuri atât relațiile cât și burțile (prin autoserviri sovaje).Citeste continuarea pe Contributors.ro
