Atunci cand am sarutat mana Regelui

de Filip Lucian Iorga     Contributors.ro
Miercuri, 6 decembrie 2017, 10:33 Actualitate | Opinii

Filip Lucian Iorga
Foto: Arhiva personala

Grea e despărţirea de oamenii pe care i-ai iubit, pe care i-ai respectat, care au reprezentat modele absolute pentru tine. Cu atât mai adâncă e tristeţea atunci când durerea individuală se înalţă la statutul unei despărţiri colective. Românii se despart de Regele lor, de Unsul lui Dumnezeu care, încărcat de mulţimea anilor şi a onorurilor, a trecut la cele veşnice.

Nu e orice fel de rege acela de care trebuie să ne despărţim. Regele Mihai a fost un Rege mare şi un Rege bun. Rară alăturare. Cărţile de istorie nu-l vor reţine ca pe un monarh care a domnit ani mulţi. Istoria nu i-a dat voie. Mihai I a domnit în total 10 ani: 3 ani ca rege-copil, sub Regenţă, 4 ani pe timp de război, sub autoritatea generalului Ion Antonescu, 3 ani sub apăsarea trupelor sovietice şi a comuniştilor.

Regele-copil Mihai I

Regele-copil Mihai I

Într-o altă istorie, imaginară şi fericită, Regele Mihai, încoronat în 1927, ar fi domnit 90 de ani peste Regatul României. Ar fi avut, astfel, cea mai lungă domnie din istoria umanităţii. Iar noi, supuşii lui, am fi trăit într-o Românie evoluată, nemutilată de comunism şi care nu ar fi fost smulsă brutal din tradiţiile şi din matca firească a evoluţiei ei. Cu toţii, Familie Regală şi oameni de rând, am fi păşit şi am fi respirat cu sfială în zilele din urmă, respectând pregătirea marelui Rege pentru trecerea Dincolo. Am fi plâns apoi împreună, uniţi, decenţi şi demni, plecarea Regelui nostru la Domnul.

Dar nu trăim într-o istorie ideală, ci în realitatea unei Românii mutilate şi batjocorite de comunişti şi de urmaşii lor de azi, pradă încă dezinformărilor, jocurilor murdare ale unor grupuri de influenţă şi structuri de informaţii, pradă sărăciei, lipsei de educaţie şi confuziei valorilor. Şi aşa, avem spasmele de azi, lipsa de măsură şi de decenţă.

Ce va reţine istoria

Dar istoria nu va reţine nici zgomotul de fond, nici zgura, nici zvârcolirile inestetice. Va reţine că Regele Mihai I al României este cel care a salvat, împreună cu mama lui, Regina Elena, vieţile a mii de evrei prigoniţi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Tanarul Rege Mihai

Tanarul Rege Mihai

Va reţine că Mihai I, tânăr rege în vârstă de doar 22 de ani, nepotul lui Ferdinand Întregitorul, şi-a asumat, la 23 august 1944, actul de mare curaj de a scoate România din alianţa cu Germania nazistă. Regele de 22 de ani l-a sfidat pe Hitler, unul dintre cei mai cruzi criminali din istoria omenirii, punându-şi în pericol propria viaţă, dar contribuind decisiv la prăbuşirea nazismului, la scurtarea războiului şi la salvarea a sute de mii de vieţi.

Va mai reţine istoria că tânărul Rege Mihai a îndrăznit să-l sfideze şi pe celălalt mare criminal al istoriei europene a secolului al XX-lea: pe dictatorul comunist sovietic Stalin. Mihai I s-a opus comunizării României, deşi aliaţii occidentali îl abandonaseră, a declarat o curajoasă grevă regală şi nu a abdicat, la 30 decembrie 1947, decât atunci când a fost şantajat cu uciderea, de către autorităţile controlate de Petru Groza şi de Gheorghiu-Dej, a 1000 de tineri anticomunişti.

Regele Mihai I al Romaniei

Regele Mihai I al Romaniei

Peste decenii, cărţile de istorie vor mai nota că Regele Mihai a rămas un reper pentru rezistenţa anticomunistă din ţară, pentru deţinuţii politici, pentru toţi românii striviţi de dictatura comunistă şi pentru cei aflaţi în exil. Că trenurile pline de averi cu care Regele ar fi plecat din ţară nu au fost decât nişte minciuni sfruntate scornite de securişti şi perpetuate de urmaşii lor, „istorici” sau „comentatori” de după 1989. Nici vorbă de averi şi nici vorbă de puncte slabe care ar fi putut să fie exploatate de comunişti. Ce dovadă poate fi mai edificatoare în acest sens decât dosarul de urmărire al Regelui? Nici măcar securiştii, cu tot zelul lor criminal şi antinaţional, nu au putut găsi în viaţa Regelui fapte sau atitudini pe baza cărora să-l poată denigra. Aşa că au scornit minciuni absurde şi şchioape.

Va mai reţine istoria că Regelui exilat nu i-a fost ruşine să muncească pentru a-şi întreţine familia şi că a fost împiedicat în repetate rânduri să se întoarcă în ţară, după 1989. Şi că atunci când, în cele din urmă, s-a putut reîntâlni cu românii, de Sfintele Paşti, în 1992, a refuzat să folosească forţa uriaşă a sutelor de mii de bucureşteni care îl aclamau entuziaşti, pentru a încerca să preia puterea politică. Mihai I a rezistat tentaţiei şi a rămas până la capăt un monarh pe temeiuri constituţionale. A aşteptat cu o răbdare nesfârşită ca românii să-i redea coroana. Nu în cele din urmă, istoria va reţine că Regele exilat de comunişti şi apoi insultat de liderii republicii „democratice” şi-a slujit ţara, chiar dacă nu a fost rechemat pe tron, în eforturile de revenire în lumea civilizată şi democratică, prin intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană.

He was a man of sorrows, and acquainted with grief

Regele Mihai a cunoscut, într-adevăr, ce înseamnă suferinţa. A avut o copilărie extrem de scurtă. La vârsta de 5 ani, în 1927, îşi pierdea bunicul şi devenea rege, pentru că tatăl lui renunţase la tron şi la familia lui pentru un amor tumultuos. Acelaşi tată, devenit Regele Carol al II-lea, îşi va detrona fiul şi îi va alunga mama, pe Regina Elena. Adolescentul Mihai a suferit enorm din cauza absenţei mamei şi din cauza felului în care tatăl lui a aşezat mai mereu poftele personale înaintea interesului ţării.

A urmat apoi suferinţa de a asista la sfâşierea ţării, în 1940, şi de a deveni un rege decorativ, puternic din punct de vedere simbolic, respectat de Armată şi de populaţie, dar neluat în seamă de autoritarul general Antonescu, care nu l-a consultat în privinţa marilor decizii ale României, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

L-a durut pe tânărul rege să-şi vadă apoi ţara căzută sub stăpânirea comuniştilor şi fără vreun sprijin de la aliaţii occidentali tradiţionali. Iar ruptura cea mai dureroasă s-a produs, fireşte, la momentul abdicării. Tânărul de 26 de ani a pierdut atunci tot, aproape tot. Şi-a pierdut ţara, şi-a pierdut poporul, şi-a pierdut coroana. Şi totuşi, nu şi-a pierdut dragostea pentru România şi convingerea că trebuie să o servească până la capăt, chiar şi în exil. Au urmat decenii în care bucuriile aduse de căsătorie, de naşterea celor cinci fiice, apoi de naşterea nepoţilor, de pasiunea pentru mecanică, muzică şi fotografie sau de succesele profesionale nu au putut să aline decât în mică măsură durerea înstrăinării. Într-un fel, securiştii au găsit o metaforă nimerită numindu-l pe Rege, în dosarul de urmărire, „Străinul”. Dar nu pentru ţara lui era Regele un străin, ci oriunde era departe de ea.

Imposibil să ne imaginăm ce a fost în sufletul Regelui atunci când autorităţile României „libere de comunism” l-au fugărit cu armele automate pe autostradă şi l-au împiedicat să se reculeagă la mormintele strămoşilor care construiseră România modernă.

Regele Mihai a cunoscut ce înseamnă suferinţa. Dar nu s-a plâns niciodată.

He was despised and rejected by men

Regele Mihai a fost dispreţuit şi respins. L-au dispreţuit şi l-au respins Hitler, Stalin şi generalul Antonescu, Carol al II-lea, Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, Ion Iliescu, Petre Roman şi Traian Băsescu, politicieni, ziarişti, intelectuali, nazişti, fascişti, legionari, comunişti, securişti, laşi şi profitori, corupţi şi corupători, chiar rude, prieteni sau „monarhişti”. Acum, după trecerea la cele veşnice a Regelui, şi o dată cu trecerea anilor, va deveni din ce în ce mai limpede că Regele Mihai s-a aflat mereu de partea bună a lucrurilor, în timp ce aceia care l-au dispreţuit sau l-au respins, i-au dorit dispariţia sau nu l-au luat în seamă, l-au insultat sau au perpetuat minciuni despre el, au rătăcit de la calea cea dreaptă.

Pe unii dintre ei, Regele i-a acceptat în preajma lui, cu unii a ajuns chiar să dea mâna. Dar nu din slăbiciune, ci din milă creştină. Şi pentru că Regele Mihai nu a aparţinut doar Familiei Sale. Nici doar românilor anticomunişti, sau românilor regalişti, sau românilor cumsecade. Regele a fost al tuturor românilor. Chiar şi al românilor ticăloşi.

Dar Regele a fost şi iubit. Şi această iubire l-a ajutat să ierte şi să poată să se dăruiască tuturor, cu totală generozitate şi indiferenţă de sine. Această iubire a Reginei-Mamă Elena, a Reginei Maria, a Reginei Ana, sufletul care l-a însoţit şi l-a sprijinit aproape întreaga viaţă, a militarilor căzuţi sub sceptrul lui în cel de-al Doilea Război Mondial, a soldatului înlăcrimat din gara Sinaia, din momentul plecării Regelui în exil, a Elisabetei Rizea, a lui Eugen Ionesco şi a lui Alexandru Paleologu, a milioanelor de români, din toate generaţiile, care i-au rămas loiali şi cărora li s-a dedicat.

Tumneata ochitor

Aproape fiecare familie de români are povestea ei legată de Monarhie şi de Regele Mihai. Străbunicul meu, Nicolae Stănescu, urmaş al vechilor moşneni Bărbuleşti din Poiana-Ialomiţa, a avut o conversaţie cu Regele Carol I, pe când îşi satisfăcea serviciul militar. Conversaţia nu are nimic extraordinar în sine, dar a rămas un titlu de glorie în familia noastră, una care luptase timp de secole pentru voievozii Ţării Româneşti (legenda spune că întemeietorul neamului de moşneni de la Poiana-Ialomiţa ar fi luptat alături de Mihai Vodă Viteazul) şi care, iată, se afla acum în serviciul primului Rege al României. Discuţia dintre Rege şi străbunicul meu a sunat cam aşa (Carol I îşi păstra accentul german):

Carol I: Tumneata, ochitor?

Străbunicul: Da, să trăiţi, Majestate!

Carol I: Câte mitralii aveţi la tun?

Străbunicul: (spune numărul mitraliilor)

Carol I: Pun, pun! (adică „Bun, bun”)

Strabunicul Nicolae Stanescu, in stanga, si fratele lui, Costache Barbulescu, pe frontul din Moldova, in 1917, in timpul Primului Razboi Mondial.

Strabunicul Nicolae Stanescu, in stanga, si fratele lui, Costache Barbulescu, pe frontul din Moldova, in 1917, in timpul Primului Razboi Mondial.

Vorbe aparent lipsite de o mare semnificaţie, dar care au fost prima legătură a familiei mele cu Dinastia. Apoi străbunicul a luptat în Primul Război Mondial, la Bucureşti şi pe frontul din Moldova, într-una dintre primele unităţi româneşti de artilerie antiaeriană, sub sceptrul Regelui Ferdinand Întregitorul. Bunicul meu, Mircea Stănescu, a luptat, ca ofiţer, tot în arma Artileriei Antiaeriene, în cel de-al Doilea Război Mondial, de data aceasta sub sceptrul Regelui Mihai. Atât bunicul matern, Mircea Stănescu, cât şi cel patern, Constantin Iorga, ofiţer rezervist rănit de trei ori pe front, au primit de la Regele Mihai Ordinul „Coroana României” în grad de cavaler. Iar Radu C. Mihail, bunicul soţiei mele, ofiţer la Vânătorii de Munte în timpul aceluiaşi război, a fost cavaler al Ordinului militar „Mihai Viteazul”.

Un alt străbunic al meu, Nicolae Costache, a luptat şi el sub sceptrul Regelui Ferdinand şi a fost luat prizonier la Turtucaia. Fiica lui, bunica mea, Alexandrina, îmi povesteşte mereu cu emoţie despre moartea Reginei Maria şi despre doliul pe care şi-l aminteşte. În fine, străbunicul Iordache Iorga a luptat şi el în oastea lui Ferdinand cel Loial, participând la bătălia de la Mărăşeşti.

Doi unchi, urmaşi de boieri moldoveni şi de prinţi fanarioţi, ofiţerul de Cavalerie Dinu Străjescu şi ofiţerul de Marină Paul Străjescu, l-au cunoscut pe Regele Mihai. Unchiul Dinu a făcut parte din Garda Călare.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
























Articol sustinut de BRD Groupe Société Générale

Atelier de idei. Cum te ajuta tehnologia sa-ti faci mai mult timp pentru tine si planurile tale

Munca multa, stres, ore peste program, termene limita, sedinte lungi. Uneori, asa arata ziua de lucru a multora dintre noi. Din acest motiv e foarte important sa investesti in lucruri care te pot ajuta sa iti folosesti mai bine timpul petrecut la birou. Sa lucrezi mai bine, mai usor si mai repede poate insemna mai mult timp pentru tine si pentru cei dragi. Iti propunem, asadar, cinci directii care te pot ajuta pe plan profesional si personal.

1583 vizualizari

  • 0 (2 voturi)    
    Istoria retine ca abdicat (Miercuri, 6 decembrie 2017, 11:18)

    Frank777 [utilizator]

    daca nu abdica si isi facea datoria de rege pana la capat,oricare ar fi fost acela,ce ii harazea destinul,istoria retinea ca si-a facut datoria.

    Si-a negociat iesirea si a abdicat de buna voie.Fabricatiile propagandei sunt ridicole.Era prizonierul lui Dej si al rusilor se zice .L-au amenintat.Vax.Ce rege e asta?
    Daca era destept un pic si avea ceva minte ramanea in exil in noiembrie 1947 cand a fost la Londra la casatoria reginei Elisabeta II a UK.
    Si facea ceva bun pentru ca din exil si fara abdicare ramanea un pericol pentru comunisti.
    Asa ce a facut ? S-a intors si a abdicat la 30 decembrie 1947 realizand cea mai proasta optiune.
    Dupa al doilea razboi mondial:
    Regele Bulgariei- a fugit din tara si nu a abdicat
    Regele Iugoslaviei- in exil a refuzat sa abdice
    Regele Romaniei- a abdicat
    • -1 (1 vot)    
      ... (Miercuri, 6 decembrie 2017, 12:30)

      tirolez [utilizator] i-a raspuns lui Frank777

      Nu ca le-ar fi folosit la ceva celor 2 ca nu au abdicat. Dar sunt de acord cu tot ce ai scris.
  • -1 (1 vot)    
    ... (Miercuri, 6 decembrie 2017, 11:29)

    VioP [utilizator]

    Sa-i invatam pe copiii nostri
    Istoria Regalitatii Poporului Roman .

    Cei mai multi dintre noi am stiut prea putin, din cauza comunistilor care ne-au ingradit aproape toata informatiile despre Regii Romaniei.

    Recunostinta si respect in demnitate


Abonare la comentarii cu RSS





Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică