Înainte de toate trebuie să precizez că nu am mai scris despre Turcia în ultimele șaisprezece luni din cauza faptului că nu au existat chestiuni majore care să merite efortul analitic după tentativa de lovitură de stat din 15-16 iulie 2016. Evenimentele și evoluțiile ulterioare pur și simplu au confirmat validitatea tuturor avertismentelor lansate de mine în articolele precedente publicate aici. Turcia a devenit, într-adevăr, o prizonieră a unui regim extrem de autoritar și corupt. Politica internă și externă a țării sunt astăzi subordonate agendei regimului actual care, la rândul ei, este dominată până la sufocare de grijile persoanei președintelui și ale unui cerc restrâns de colaboratori.
Acest cerc este compus nu neapărat din admiratori fanatici ai liderului, ci mai degrabă din oameni foarte interesați ca domnia acestuia să nu se termine. Colaborând ani de zile cu puterea, acești oameni s-au compromis atât de mult încât nu mai pot nici măcar să trădeze. Iar sfârșitul actualului regim ar însemna și sfârșitul lor ca cetățeni liberi. Situația este atât de serioasă încât îndrăznesc să afirm că o eventuală cădere a regimului actual, dacă va avea loc, nu va putea duce printr-o tranziție pașnică la o „normalizare” a statului turc. Cel puțin nu fără convulsii majore, posibil marcate de violență și de o destabilizare a statului dincolo de ce se poate imagina acum. Iar o Turcie destabilizată ar fi un dezastru cu consecințe greu de calculat și de controlat la nivel regional și chiar global. Oricât ne-am dori să vedem libertățile individuale și statul de drept instaurate în această țară, calculul rece al politicii externe ar putea cere ca regimul să supraviețuiască măcar până va putea avea parte de un sfârșit care să nu deranjeze prea mult.
Din punctul meu de vedere, este deci absolut esențial ca factorii de decizie din politica europeană și românească să înțeleagă un aspect crucial, despre care am scris în repetate rânduri: cazul de corupție din decembrie 2013 reprezintă borna dincolo de care nu se mai poate vorbi de congruență, nici măcar complementaritate, între agenda regimului Erdoğan și cea a Turciei. În cazul respectiv, cel mai mare din istoria țării, era vorba despre milioane de dolari primiți drept mită de patru miniștri din guvernul condus la acea vreme de premierul Erdoğan dar și de unul din fii acestuia. Au rămas în memoria colectivă turcească aspectele anecdotice de atunci. Aproximativ 4.5 milioane de dolari au fost găsiți de poliție într-o cutie de pantofi în casa lui Süleyman Aslan, fostul guvernator al băncii de stat Halkbank. Iar pe YouTube încă mai poate fi găsită o secvență dintr-o convorbire telefonică în care un premier panicat îi cerea fiului său, Bilal, să scape de niște sume mari de bani din casă.
Printre altele, ancheta investiga dacă unul din scopurile mitei era facilitarea importurilor de petrol din Iran în schimbul unor cantități mari de aur care să fie apoi valorificat pe diferite piețe regionale, numerarul urmând să ia calea Teheranului. Mecanismul părea a funcționa în acel scop, subminând astfel sancțiunile Statelor Unite la adresa Iranului. Și se pare că a fost pus la punct de către doi foști conducători ai băncii de stat Halkbank, Süleyman Aslan (cel menționat mai sus) și Mehmet Hakan Atilla, cu participarea decisivă ca om de legătură a unui anume Reza Zarrab, un tânăr om de afaceri cu cetățenie triplă (azeră, turcă și iraniană). Toți cei implicați erau apropiați ai lui Erdoğan iar Zarrab a fost chiar premiat la un moment dat de guvern pentru activitatea sa comercială.
Cazul nu a mai ajuns în justiție pentru că a fost stopat de către partidul de guvernământ. Subordonându-se astfel problemelor liderului său, AKP-ul a împiedicat o anchetă parlamentară și a pornit o adevărată vânătoare a procurorilor și polițiștilor care inițiaseră cazul judiciar dar și a jurnaliștilor care investigau chestiunea. Toți acei oameni au fost declarați ca fiind colaboratori activi într-o conspirație pusă la cale din Statele Unite de către clericul Fetullah Gülen împotriva AKP, împotriva regimului Erdoğan, împotriva Turciei.
Gruparea Gülen, detestată deja de mulți turci seculariști pentru orientarea sa conservatoare, asigurase sprijinul esențial de care avusese nevoie Erdoğan, un fost primar de succes al Istanbulului dar politician mai degrabă obscur în anii ’90, pentru a deveni ceea ce urma să fie după 2001. Liderul AKP a început o distanțiere de Gülen undeva în perioada 2009-2010, gest pentru care nu există încă o explicație solid documentată. Cert este însă faptul că legile promovate atunci în domeniul educației de către guvern au incomodat foarte mult activitatea instituțiilor private de învățământ ale grupării Gülen, ceea ce a afectat serios finanțarea proiectelor sale. Conflictul părea a fi atins apogeul prin declanșarea cazului de corupție din decembrie 2013. La începutul lui 2014 Erdoğan lansa o campanie masivă împotriva „statului paralel”, sintagmă prin care liderul și partidul său se referă la structurile constituite de către „membrii grupării Gülen” pentru a infiltra instituțiile statului turc. Tentativa de lovitură de stat din iulie 2016 avea să ducă la oficializarea campaniei ca una împotriva „oranizației teroriste Fetullah Gülen” (acronim turcesc FETÖ).
Aflat într-un declin evident de popularitate în prima parte a lui 2015, AKP-ul a pierdut majoritatea parlamentară la alegerile generale din ziua de 7 iunie a acelui an, când partidul pro-kurd HDP a înregistrat o victorie fără precedent, reușind să depășească pragul electoral uriaș de 10% și să intre în parlament cu 13 procente. Imediat s-a redeclanșat conflictul militar cu PKK-ul și o campanie mediatică masivă împotriva kurzilor. Zeci de localități din sud-estul Turciei, acolo unde kurzii reprezintă o majoritate covârșitoare, au fost blocate de către Jandarmeria care vâna militanții PKK și ai altor organizații afiliate acesteia. Alegerile repetate la 1 noiembrie 2015, în condiții de maximă insecuritate publică și exacerbare a discursului anti-kurd, au dus la recâștigarea majorității parlamentare de către AKP, HDP-ul rămânând totuși cea de-a treia forță în legislativ. Campania împotriva kurzilor și a reprezentanților lor politici a continuat însă neabătută și partidul lor este practic decapitat. Parlamentarii cei mai reprezentativi ai HDP au fost închiși și acuzați de colaborare cu PKK deși procesele respective nu au început nici până azi.
După tentativa de lovitură de stat din iulie 2016, FETÖ este și el adăugat pe lista inamicilor regimului. Epurările masive, care continuă și astăzi, din aparatul birocratic, diplomatic și de securitate, din justiție, educație, sănătate și din administrațiile locale urmăresc să le curețe de simpatizanți ai HDP-PKK și ai FETÖ. De multe ori cad victime și opozanți vocali ai regimului care sunt acuzați și arestați și pentru colaborare cu cele două entități deși dovezile care să susțină astfel de acuzații întârzie să apară.
De fapt, justiția nu mai există în Turcia, actul judiciar fiind invariabil subordonat luptei regimului împotriva inamicilor săi. Nici politică externă nu mai are această țară. Relațiile cu Uniunea Europeană și cu unele din statele ei membre, mai ales cu Germania, dar și cu Stalele Unite sunt la cel mai jos nivel pentru că în acele țări au emigrat fără a fi fost încă extrădați procurorii principali care instrumentau cazul de corupție din decembrie 2013 și mulți militanți kurzi (Germania) dar și nemesisul regimului de la Ankara, Fetullah Gülen și apropiați ai săi (Statele Unite). Politica regională a Ankarei este ghidată și ea de obsesiva sa opoziție față de constituirea oricărei entități politice kurde, autonome sau independente, în Irak și Siria. Numai că norii încep să se adune și furtuna nu e departe.
Pentru motive încă neclare, Reza Zarrab a ajuns în Statele Unite, la Miami, unde a fost arestat în martie 2016. În aceeași lună era arestat la New York și fostul șef de la Halkbank, Mehmet Hakan Atilla. De atunci au început durerile mari de cap pentru actorii principali de la Ankara. Procurorii americani au deschis un dosar stufos în care cei doi arestați sunt acuzați de conceperea și punerea în funcțiune a schemei prin care eludau sancțiunile Statelor Unite împotriva Iranului. Ca urmare a unor schimbări majore de personal după instalarea la Casa Albă a lui Donald Trump, acum se ocupă alți procurori de acest caz dar el a continuat și procesul a început de curând la New York. Însă, crucial, Zarrab nu este parte din proces ca acuzat, ci ca martor împotriva lui Atilla, acceptând să coopereze necondiționat cu procurorii. Iar informațiile care ajung în presă sunt spectaculoase.
Conform surselor jurnaliștilor americani, Zarrab ar fi declarat la proces că el doar opera schema petrol-contra-aur și că cel care a pus-o la punct era chiar Süleyman Aslan în calitate de guvernator al Halkbank. Schema ar fi fost aprobată, deși cu rețineri dovedite, de către Atilla, care era atunci președinte al consiliului de administrație de la Halkbank. Iar aprobarea lui Atilla ar fi venit abia după ce acesta s-a lămurit, spune Zarrab, că schema respectivă fusese comandată de însuși Erdoğan.[i] Ankara răspunde de săptamâni bune cu o campanie masivă de presă și diplomatică în care acuză că FETÖ controlează sistemul judiciar și administrația americane. Este, fără îndoială, cea mai neagră pagină din toată istoria relațiilor dintre cele două țări.
Dacă procesul de la New York va stabili indubitabil că eludarea sancțiunilor SUA împotriva Teheranului au fost politică de stat la Ankara, amenzile impuse ar putea duce la mult mai mult decât prăbușirea Halkbank. Autoritatea americană de resort ar putea anula licența pentru folosirea dolarului de către această bancă și alte instituții bancare de stat din Turcia, despre care se crede că ar fi implicate. Asta ar duce la un dezastru în condițiile în care moneda și economia Turciei sunt deja într-o stare precară. Efectele interne ar putea fi și mai ample prin corelare cu alt scandal, declanșat după dezvăluirile din cazul Paradise Papers. Kemal Kılıçdaroğlu, liderul principalului partid de opoziție CHP, a făcut publice conturi de bancă și date de transfer care arată că membri ai familiei Erdoğan și înalți demnitari din subordinea sa au ascuns milioane de dolari în paradisul fiscal din Insula Man, teritoriu britanic dar non-UE din Marea Irlandei. S-ar putea ca în felul acesta să se fi revelat întreg circuitul istoric al mitei de la Ankara.
Bineînțeles că parlamentul turc dominat de AKP a blocat și acum o investigație privind noul caz. Mai mult, „justiția” a reacționat prompt, declanșând anchetarea tuturor parlamentarilor CHP care, fără îndoială, vor rămâne fără imunitate parlamentară și ar putea fi chiar arestați în zilele sau săptămânile următoare. În aceste condiții, cu mulți parlamentari HDP deja întemnițați, nu mai poate fi vorba nici despre posibilitatea unor alegeri libere și corecte în 2019 (dacă nu mai devreme). Asta deși starea economiei și unele sondaje de opinie nu dau multe speranțe guvernului AKP și liderului său că se pot menține la putere în condiții normale de competiție electorală. Comunitatea internațională va trebui astfel să constate la un moment dat că Turcia pur și simplu nu mai există ca stat, ci a devent o rețea instituțională în care armata, poliția, jandarmeria, sistemul judiciar, parlamentar și cel diplomatic funcționează în primul rând pentru a-l apăra pe lider. Zilele, săptămânile și lunile următoare vor arăta dacă aceste temeri sunt întemeiate dar situația este foarte complicată iar previziunile foarte dificile.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
