”Uite-așa: apare o arătare care se strecoară ca o șopârlă pe treptele corpului social, ajungând să se miște în vârf nestingherit. El nu se întreabă dacă e ctitor de așezări umane, legiuitor, binefăcător sau orice altceva care să acopere ideea de mare conducător. Se simte bine acolo unde e și se consideră diferențiat de concetățenii lui, crezând că acest lucru e rodul unei virtuți excepționale.”
Petre Țuțea (infractorul și falsitatea[1])
Anul 2017 se apropie de sfârșit și istoria va consemna probabil, cândva, că acesta a fost anul în care majoritatea românilor și-ar fi dorit să-l poată concedia pe cel de-al doilea prim-ministru al guvernului PSD din acel an, după ce partidul de guvernământ și l-a concediat singur pe primul dintre ei.
Din păcate nu a fost posibil, cu toate că acest al doilea premier, Mihai Tudose pe numele său, a acceptat să-și pună semnătura pe decizii, acte normative și legi care, după un an cu o creștere economică apropiată de 7%, i-au făcut pe români și mai săraci decât înainte.
Va fi greu de înțeles pentru urmașii noștri cum a fost posibil ca într-un an în care avuția țării a crescut, cei mai mulți români să devină de fapt mai săraci decât înainte, așa încât suntem datori să depunem mărturie nu numai că o astfel de situație a fost posibilă, dar ea a fost și premeditată de o mână de politicieni care au dovedit că nu soarta românilor îi interesează, ci acapararea, siluirea și stăpânirea statului, în folos propriu.
Probabil că intențiile lor, puternic contestate de majoritatea populației – salariați, membri ai diferitelor sindicate, antreprenori, investitori și analiști economici nu ar fi devenit realitate dacă în anumite instituții cheie ale statului indivizi aserviți – un fel de mercenari politici – nu ar fi ajuns în poziții de decizie prin siluirea misiunii publice și trădarea interesului general.
Ceea ce poate să pară un paradox, în realitate n-a fost decât o suită dezastruoasă de decizii care s-au situat în răspăr cu interesul public și cu prudența; un mecanism coroziv declanșat de politicieni certați cu legea penală și pus în operă de alți politicieni certați cu legile obiective (și naturale) ale economiei.
Așadar, după ce au beneficiat de o conjunctură favorabilă care i-a adus la putere după alegerile din noiembrie 2016, o mână de politicieni PSD-ALDE și acoliții lor au decis că pot să bage adânc mâna în bugetul țării și să cheltuiască tot ce găsesc în visterie pentru propria propășire. Pentru ca scurgerea banilor către clientela politică, via ministerul dezvoltării regionale și administrațiile locale controlate de baronetul aservit, să nu fie de interes pentru popor, politicienii penali deveniți stăpânii statului s-au gândit ca mai întâi să arunce mărunțiș poporului.
Un plan care trebuia să se dovedească imbatabil s-a arătat plin de fisuri înainte ca mituirea poporului să fie adusă la implinire, tocmai pentru că legile economiei, deși empirice, sunt inspirate de legi naturale obiective, care se manifestă implacabil. Planul a fost pentru început stânjenit de românii care, la începutul anului 2017 au ieșit în stradă și l-au speriat pe întâiul premier marionetă al PSD-ALDE, Sorin Grindeanu pe numele său, iar acesta nu și-a mai asumat desăvârșirea dezastrului.
Inspiratorii cinici ai privatizării politice a statului, Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu au făcut o jumătate de pas înapoi, după care au contraatacat atunci când românii s-au retras din stradă în speranța că decența și rațiunea vor vorbi. Cei doi au pariat pe un mercenar mult mai decis, călit în luptele interne de partid.
Încă de la primele sale discursuri, al doilea premier al anului, cu un doctorat absolvit la Academia Națională de Informații[2], a lăsat lumea cu gura căscată rostind alegații de genul: ”mulținaționalele au interesul să-și scoată angajații în stradă”, ”nu am încredere în bănci și nu am card bancar, îmi iau salariul în plic”, ”băncile nu plătesc impozite” etc. De aici nu a mai fost decât un pas până la desăvârșirea unui model economic original, care a primit numele de revoluție fiscală.
După ce Mihai Tudose a girat pachetul de legi al revoluției fiscale, atât Consiliul Fiscal, cât și BNR, patronatele sau sindicatele, din rațiuni diferite, dar cu analize pertinente au cerut guvernului să nu aprobe prin ordonanță de urgență măsurile în cauză.
Apelul la rațiune nu a fost ascultat de Mihai Tudose, doctorul în infrastructură critică adoptând o poziție de frondă: “După ce Washington Post şi AFP au răspândit tot felul de
Deci stăm bine. Așa să fie? Să vedem, tăind câteva felii de realitate și să analizăm realitatea cu puținele dar raționalele instrumente pe care le avem la dispoziție, ca cetățeni onești, înainte de a cauționa prin neimplicare calea pe care ne împinge cu obstinație actuala guvernare.
AVEM O PROBLEMĂ CU MULTINAȚIONALELE
În ianuarie și februarie 2017, Liviu Dragnea a lansat teza că miliardarul american Soros este cel care plătește pentru ONG-urile responsabile cu organizarea protestelor din Piața Victoriei. Câteva imagini care l-au surprins printre protestatari pe Steven van Groningen, CEO al Reiffeisen Bank în România, au alimentat mașina de propagandă a PSD-ALDE, inspirând mesajul că băncile, multinaționalele în general, și-au scos angajații în stradă împotriva guvernului. Deci guvernul este un fel de victimă a unei conspirații a marelui capital internațional.
Cum teoriile conspirației sunt bune pentru audiența insomniacă a anumitor televiziuni aservite, dar nu țin de foame, nu strică să aruncăm o privire în culise, citind printre rândurile mai multor știri anumite ”amiciții” discrete între decidenți ai statului și diverși reprezentanți ai mult hulitului capital internațional. Pentru că, până la urmă, este bine să facem distincția corectă între negocierile legitime dintre guvern și marii investitori, pe de-o parte, și frustările și orgoliile de cocotă trădată care aruncă cu vitriol ale unor politicieni cărora puterea începe să le scape printre degete.
Deunăzi Iulian Iancu, parlamentar și șef al unei comisii de anchetă a Parlamentului privind activitatea reglementatorului pieței naționale de energie ANRE, a profitat de prezența fostului ministru delegat pentru energie dintr-unul din guvernele Ponta, și anume Răzvan Nicolescu, în fața comisiei pe care o conduce pentru a înfiera cu ”mânie proletară” (moștenită din vremuri ce le credeam apuse) conexiunile OMV Petrom cu politicul.
Desigur, nu oricum, adică nu cu dezvăluiri puternice, reale, ci cu aluzii la capitalul austriac care deține cea mai mare companie petrolieră a țării, pentru că în anul 2012 ar fi beneficiat de conexiunile lui Răzvan Nicolescu la nivelul guvernului Ponta (din care a ajuns ulterior să facă parte) și ar fi reușit să obțină o hotărâre de guvern prin care i s-a permis să alimenteze cu gazele proprii, la preț avantajos (de transfer intern, și nu de piață) centrala electrică de la Brazi.
Desigur, afirmațiile lui Iulian Iancu pot fi adevărate din cel puțin două motive:
(i) Iulian Iancu are mai multe motive personale să nu se înțeleagă cu Răzvan Nicolescu, care a ajuns să fie unul din miniștrii energiei din România, în timp ce domnia sa nu; mai mereu fiind pe listă, dar de fiecare dată lăsat să conducă micul său minister din Camera Deputaților, numit și Comisia de Industrii și Servicii;
(ii) tocmai din poziția sa de președinte de comisie parlametară, Iulian Iancu a avut cu siguranță cunoștință de demersurile lui Nicolescu din anul 2012, dar nu s-a arătat scandalizat; dimpotrivă, în piață se acreditează faptul că ar fi avut meritul incontestabil de a introduce și Romgaz pe lista companiilor ce au beneficiat, până în decembrie 2014, de prevederile respectivei hotărâri de guvern. Ceea ce este lăudabil, dacă este adevărat.
Ceea ce nu am auzit de la Iulian Iancu, dar mi-ar fi plăcut să aflu, sunt câteva detalii, cum ar fi:
(i) dacă este adevărat ce a afirmat Răzvan Nicolescu la audierile de joi[4], 16 noiembrie curent, despre implicarea domniei sale (adică Iancu) în negocierea contractului de vânzare al fostei SNP Petrom către OMV, din poziția de secretar de stat, în condiții pe care acum, după 13 ani, mulți experți din piață le apreciază ca fiind nu tocmai avantajoase statului român (să zicem, la întâmplare, că Anexa P la contract, de exemplu, ar putea scoate din bugetul de stat, în timp și prin proceduri nu foarte transparente, aproape jumătate de milard de euro pentru ecologizarea puțurilor de foraj existente la momentul privatizării);
(ii) dacă este adevărat că, în anul 2015 și ulterior în anul 2017 Deloitte a pus în piață studii legate de modul în care sunt calculate redevențele petroliere în mai multe țări europene[5], de care OMV Petrom s-a folosit în negocierile cu guvernul pentru modificarea cadrului actual de reglementare al redevențelor; coincidența fiind aceea că, din februarie 2015 Răzvan Nicolescu se alăturase echipei Deloitte din România[6];
(iii) dacă presa care face legătura (de afaceri, evident) dintre Liviu Dragnea și OMV Petrom, via europarlamentarul Viorica Dăncilă și soțul său, Cristinel Dăncilă, șeful asset-ului III Vest-Pitești are dreptate sau fabulează[7].
Adevărurile spuse pe jumătate au darul nu doar de a distruge adevăruri, cât mai ales de a ascunde hoții și nedreptăți flagrante după adevăruri spuse trunchiat. Eu nu sunt foarte mirat de modul în care austriecii de la OMV au decis să interacționeze cu autoritățile statului român, în condițiile în care economia autohtonă este reglementată imprevizibil și opac.
În România se pot pierde bani foarte ușor, iar austriecii știu acest lucru și, în timp, au învățat cum să procedeze pentru a transforma în oportunitate lipsa de onoare și cinismul autorităților române. Dar nu sunt singurii. Imediat lângă austrieci se așează pentru o scurtă analiză și kazahii de la Rompetrol Rafinare.
În perioada guvernului Ponta, după negocieri nu foarte transparente, probabil aflate acum în atenția DIICOT[8], datoria Rompetrol Rafinare către bugetul de stat, moștenită de la Dinu Patriciu (fostul prieten al președintelui actual al Senatului, Călin Popescu Tăriceanu și al actualului ministru de externe, Teodor Meleșcanu), a făcut obiectul unei tranzacții.
Tranzacția, care, inițial s-a consființit într-un memorandum ce a fost aprobat în februarie 2014 și printr-o hotărâre de guvern (Ponta), permitea cel mult plata la bugetul de stat a circa 200 milioane de dolari, adică o treime din datorie, diferența urmând să facă obiectul unei construcții cât se poate de puțin transparentă, adică un fond de investiții controlat în proporție de 80% de compania kazahă ce deține Rompetrol Rafinare.
Recent, Mihai Tudose a afirmat, împreună cu ministrul energiei, că ia în considerare să nu mai prelungească înțelegerea cu kazahii și să denunțe memorandumul[9], pentru că, nu-i așa, kazahii sunt datori să plătească bugetului de stat întreaga datorie de 600 și ceva de milioane de dolari. Decizia pare una corectă, pe linia dură de negociere la sânge cu multinaționalele din România, dar…există și un dar.
În perioada guvernului Boc, ministrul de finanțe Gheorghe Ialomițianu acționase în instanță compania kazahă KazMunaiGaz pentru faptul că nu și-a achitat datoria și a transformat-o ilegal în acțiuni pentru statul român, dar sub pragul de control. Ori, guvernul Ponta a renunțat la litigiul respectiv, astfel că problema ar mai putea fi tranșată doar printr-un arbitraj internațional. Să înțelegem că Mihai Tudose și-a asumat un arbitraj cu compania kazahă? Poate că da.
Dar povestea nu se încheie aici. Dincolo de șansele extrordinar de slabe de a câștiga arbitrajul cu KazMunaiGaz, guvernul mai are de rezolvat problema activului net la Rompetrol Rafinare. În a doua parte a anului 2016, ASF a atenționat Rompetrol Rafinare că încalcă legea societăților comerciale, activul său net fiind sub jumătate din capitalul social subscris.[10]
Legea ar fi prevăzut fie obligativitatea rezolvării situației, fie cea a dizolvării voluntare. Din datele existente Rompetrol Rafinare nu a rezolvat problema până la 31 decembrie 2016 și nici la finele semestrului I 2017[11]. Întrebarea nu este doar de ce nu a soluționat chestiunea, ci cum s-a ajuns aici.
Cel mai probabil situația se datorează nivelului foarte ridicat al datoriilor companiei care, în piață, sunt atribuite unor împrumuturi intra-grup. Un astfel de exemplu este disponibil chiar pe site-ul BVB[12], unde se găsește publicat un contract de împrumut pentru achiziția de materie primă ce urmează a fi încheiat de Rompetrol Rafinare cu KazMunayGas Trading, pentru circa 27,9 milioane dolari SUA.
Împrumuturile intra-grup au o importanță extrem de mare și, în cazul Rompetrol Rafinare sunt și semnificative, probabil în jurul a 1 miliard de dolari, întrucât sunt capabile să afecteze activul net, la un capital social subscris de 4.410.920.572 lei. La o valoare atât de mare a împrumuturilor intra-grup, compania mamă kazahă:
(i) poate transfera în străinătate, în interesul său, anual, sume importante de bani sub formă de dobânzi;
(ii) dacă va solicita intempestiv plata datoriilor către compania Rompetrol Rafinare, iar compania evident nu va putea onora plata unor sume atât de mari, KazMunaiGaz poate solicita transformarea datoriei în acțiuni, preluând aproape total controlul asupra Rompetrol Rafinare.
MULTINAȚIONALELE EXPORTĂ PROFITUL, DAR NOI LE VOM OBLIGA SĂ PLĂTEASCĂ
Poate că niciodată până acum nu a fost o mai mare nevoie să trecem prin filtrul propriu al gândirii raționale mesajele guvernului, în condițiile în care mai mulți comunicatori afiliați partidelor, miniștri și premierul însuși nu ezită să comunice trunchiat, în disprețul cetățeanului, sau în sloganuri.
Putem porni analiza de la un comunicator aparent neutru, și anume parlamentarul independent (formal cel puțin) Remus Borza, fost ALDE, care a pornit de la ideea că militează pentru implementarea în legislația națională a Directivei 1164/2016 a Consiliului UE (privind stabilirea de norme împotriva practicilor de evitare a obligațiilor fiscale), situație în care: ”…se limitează practicile multinaţionalelor de externalizare a profitului prin preţuri de transfer, împrumuturi acordate de societăţile-mamă, cu dobânzi prohibitive şi alte metode de
Cu alte cuvinte, Remus Borza formulează ceva mai elaborat teze similare celor susținute de Mihai Tudose, Ionuț Mișa și, evident, Liviu Dragnea dar avansează și unele cifre, pe care am putea sau nu să le luăm în considerare. Dacă suntem de acord cu ele, atunci ar trebui să conchidem că multinaționalele sunt responsabile, prin optimizările fiscale, pentru un minus de venituri de circa 8-10 miliarde de euro, provenind din neplata în România a impozitului pe profit, deducerile de TVA și nivelul redus al redevențelor.
Desigur, nimic nu a împiedicat până acum statul român să modifice cadrul legal intern în sensul optimizării redevențelor, implementării Directivei (UE) 1164/2016, întăririi competențelor ANAF etc. De exemplu, problema modului în care companiile petroliere reușesc să-și optimizeze baza de taxare și impozitare a fost ridicată de troica BM-FMI-UE încă din anul 2011, dar nici până în prezent guvernul nu a reușit să transmită Parlamentului un proiect de lege nouă pe această temă.
Un mic amănunt vine însă să lămurească relativul paradox în care ne găsim. Însăși Olguța Vasilescu, ministru al muncii, a trebuit să accepte faptul că printre companiile care sunt restante cu plata obligațiilor față de bugetul asigurărilor sociale multe sunt de stat: ”Atunci când v-am spus că este vorba de 30% firme care nu plătesc contribuții, probabil că nu ați realizat dimensiunile dezastrului până în momentul în care ANAF a făcut publice datele exacte și anume că sunt peste 2 milioane de angajați pentru care nu se plătesc contribuțiile de către angajatori. Sunt și câteva companii de stat. Îmi vine în cap CFR-ul, de exemplu, acum. Și la ei sunt aceste probleme. Și, de asemenea, peste 150.000 de firme care nu fac aceste plăți către sistemul de stat.”[14]
Luată de valul destăinuirilor făcute cu jumătate de gură pentru o jumătate de adevăr, Olguța Vasilescu a uitat să precizeze că 150 de mii de firme adună mai puțin de 2/3 din datoriile restante la contribuții, diferența de o treime fiind ”meritul” primilor zece din listă, din care 9 sunt companii al căror proprietar este majoritar sau integral statul român.[15]
Un calcul simplu, pe lista publicată de ANAF, ne arată că primii zece datornici cumulează datorii de peste 6,7 miliarde de lei, adică aproape 1,5 miliarde de euro. Conform estimărilor ANAF, mai puțin de 25% din contribuțiile restante (circa 18,5 miliarde de lei în total) ar mai putea fi recuperată ca venituri la bugetul general consolidat, adică în jur de 1 miliard de euro de euro[16] din 4 miliarde în total.
AM ACCELERAT CONSUMUL, DAR ÎN BENEFICIUL CUI?
”Ne-am grăbit să stimulăm consumul și mai degrabă am creat locuri de muncă în alte țări. Importurile cresc mult mai rapid decât exporturile, iar cererea aceasta se duce în importuri deși ar fi fost mai bine dacă era stimulată prin creșterea producției interne. Și stimularea asta nu se face doar prin vorbe.”[17] Aprecierile îi aparțin guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, care a încercat în nenumărate rânduri să atenționeze, guvernul, pe premierul său, că acționând prociclic, adică turnând benzină pe foc, îi va sărăci pe români, în loc să-i ajute să își crească nivelul de trai.
Ce vrea de fapt Mugur Isărescu să transmită guvernului și ce anume ar trebui să înțeleagă românii? În niciun caz că veniturile românilor nu ar trebui să crească, sau că românii nu ar trebui să își cumpere frigidere și autoturisme dacă le cresc salariile. Doar că atunci când creșterile de salarii sunt în procente cu două cifre, iar sporul de productivitate este mult mai mic, în condițiile în care producția internă de bunuri și servicii nu acoperă cererea de consum, echilibrul se rupe.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
