Aveam mare nevoie de volumul lui Frans de Waal (Bonobo şi ateul. În căutarea umanismului printre primate, Humanitas, 2017, trad. Ioana Miruna Voiculescu) în limba română. Aveam nevoie de vocea unei cercetător cu înclinaţii filosofice, echilibrat, sensibil, intuitiv şi onest. Aveam nevoie pentru a adăuga bibliografie la proiectul, deocamdată deconcertant de firav, al unui proiect umanist serios în cultura română în spaţiul public autohton.

Doru Valentin CastaianFoto: Arhiva personala

Fiecare om, fiecare idee, fiecare teorie şi fiecare sentiment îşi au un dublu-paiaţă, un bufon care le maimuţăreşte şi cu care nu au în comun decât numele. Există un dublu spectral, descărnat şi parodic al umanismului (secular), care nu poate schimba nimic, pentru că este debil şi ridicol. Păstrând doar un rânjet din clocotitorul râs iluminist, superficial şi autosuficient, insolent şi ineficace, atent la orbirea altuia şi niciodată la propria miopie, umanismul debil nu este decât o religie nouă, aţâţată şi galăgioasă, la fel de dogmatică şi de exclusivistă ca acelea pe care le denunţă. Are o înţelegere în cel mai bun caz unilaterală a omului, îi lipseşte simţul tragicului şi orice viziune etică sustenabilă. Aderă necritic la poncifuri ridicole şi promovează angajamente axiologice şi morale dubioase şi necredibile (către întreaga umanitate, către întreaga lume vie etc). Oricum, după cum remarca cu pătrundere Peter Sloterdijk, “e complet imposibil să faci din oameni fanatici ai umanităţii în afara unor momente de isterie.”[1] Adulează (întru totul religios) ştiinţa şi îi pune în spate mult mai mult decât poate duce. Este foarte util în calitate de om de paie pentru adversarii ideologici. Acesta este umanismul pe care îl veţi găsi stigmatizat, ridiculizat şi înfierat în discursurile fundamentaliştilor şi chiar al mai moderaţilor religioşi.

Dar acesta nu este umanism, ci, mai degrabă, o caricatură a lui.

Există şi un umanism cu profunzime, un umanism critic şi autocritic, care se înţelege pe sine ca “proiect etic”[2], care asumă natura umană, în contingenţa şi complexitatea ei, şi care propune o fundamentare etică diferită şi prezumtiv superioară proiectului existenţial şi moral al religiilor tradiţionale. Proiectul secular se asociază adesea cu o formă de ateism sau (şi mai adesea) de agnosticism, însă nu există nimic virulent antagonistic în aceste poziţii. Ateismul şi agnosticismul secular, în sensul pe care-l descriu şi pe care-l accept, trimit mai degrabă către o destucturare a problemei credinţei în supranatural prin neacceptarea cadrului şi presupoziţiilor teiste. Nu este ateismul agresiv şi asertiv al contestării existenţei lui Dumnezeu (un patogen pe care monoteismul l-a conţinut de la bun început şi faţă de care a dezvoltat o imunitate totală), ci un agnosticism al irelevanţei chestiunii monoteiste. Este de mii de ori mai puţin încrâncenat decât ateismul dogmatic şi de mii de ori mai periculos pentru religiile monoteiste. Într-un anume sens, este justificată şi de înţeles reacţia de respingere înfiorată şi acuzaţiile de dezgustătoare erezie cu care proiectul umanist este întâmpinat de adversarii săi religioşi. Pentru că în el stă realmente un pericol de moarte pentru primii. Umanismul ca proiect alternativ, umanismul ca modalitate mai cuprinzătoare, mai înţeleaptă şi mai adaptată firii umane, acesta este gândul cu adevărat înfricoşător. Şi, aparent paradoxal, el trebuie să fie înfricoşător întâi de toate pentru cel care se pretinde umanist.

Un astfel de umanism nu respinge dezgustat şi superior religiile tradiţionale. Dimpotrivă, înţelege religia ca pe o condiţionare profundă a omului, ca pe o resursă de umanitate, ca pe un mediator remarcabil al experienţei mundane, ca pe o sursă axiologică şi ca pe un destin. Înţelege că nu există situare în afara unui sentiment religios al existenţei, că omul, după cum spune Sloterdijk, este supus mereu unor “tensiuni pe verticală”. Atunci când ne explică structura galaxiei, Carl Sagan este ştiinţific. El devine însă religios atunci când face teologia “palidului punct albastru” şi ne plasează în plin patos al fragilităţii.[3] De altfel, orice proiect umanist care se vrea serios, va trebui să-şi pună în mod fundamental problema “tensiunii verticale” şi ceea ce eu numesc “problema administrativă”. Mai simplu spus, chestiunea fundamentală a unei citici a raţiunii seculare este: cum vom putea codifica şi administra la scară largă un sentiment religios intrinsec proiectului secular? De la Monod la de Waal sau Kitcher, se vorbeşte despre închegarea unui astfel de sentiment religios în jurul unei conştiinţe a fragilităţii, contingenţei, miracolului şi solidarităţii. Ştiinţa nu oferă nimic din toate acestea. Ea livrează numai faptele care sunt un îndemn la reflecţie şi un ghiont existenţial: “Când privim un perisaj magnific sau soarele apunând peste ocean, cei mai mulţi dintre noi simţim că suntem o parte neînsemnată din Universul nesfârşit, la fel cum se simt oamenii de ştiinţă când privesc printr-un microscop sau printr-un telescop, când analizează cântecul unei balene, când dezgroapă oase de dinozaur sau când aleargă dupa cimpanzei prin pădure… Toate acestea sunt rezultatul atracţiei faţă de lumea naturală, care deseori apare devreme în viaţă. Atunci când cercetăm în profunzime o mică secţiune din natură, ne simţim conectaţi la grandoarea şi complexitatea ei, care se întinde în toate direcţiile, în timpul şi spatiul infinit. Misterele pe care încercăm să le descifrăm ne umplu de admiraţie şi devin mai adânci pe măsură ce înaintăm în cunoaştere.”[4] Dar, veţi spune, oamenii au fost mereu conştienţi de aceste lucruri şi această cutremurare este de găsit pretutindeni, de la stoici la Pascal şi în mai toate religiile lumii. În ce constă atunci noutatea proiectului secular? Într-o schimbare de accent şi de perspectivă. În mutarea mizei ontologice pe aruncare, contingenţă şi insignifianţă, văzute acum ca irezolvabile dincolo şi infinit ameliorabile aici. În dezvoltarea unui patos al fragilităţii. În pariul teribil că “tensiunile pe verticală” şi critica pot coexista. În fulguraţia că reflexivitatea şi sentimentul rostului pot genera un sol fertil. În pariul fulminant că putem fi fericiţi şi lucizi, că există şi cunoaştere care nu împietreşte şi care poate fi gestionată. Umanismul pe care-l susţin nu porneşte din plăcerea distrugerii. El se fundamentează, anxios, dar şi plin de speranţă, pe revelaţia frisonantă că monoteismele clasice sunt surmontabile, că pot fi depăşite, conceptual şi existenţial. Mai mult, că ele trebuie depăşite cumva. Nu este oare asta povocarea supremă a epocii noastre? Monoteismele care ne-au servit până acum nu pot fi respinse pe criterii de validitate logică sau prin asertarea unor valori de adevăr. Credinţele pot fi doar vii sau moarte. Aşa cum orice critică poate fi invalidată prin invocarea unei trăiri mai profunde (şi oare ce credincios nu ştie asta?), numai o trăire profundă poate invalida un sentiment al lumii de sens contrar. La baza oricărui secularism stă revelaţia descrisă de Sloterdijk: “După ampla luare în considerare a tuturor dovezilor, inclusiv audierea cu răbdare a martorilor şi a avocaţilor, se impune verdictul: matricea metafizicilor clasice, religioase şi filosofice, este epuizată. “Epuizată” vrea să însemne pe de o parte: complet dezvoltată şi realizată, pe de altă parte, complet consumată şi dezvăluită în natura ei limitată şi eronată (sublinierile îmi aparţin)”[5]

*

“La fel ca şi alţi oameni, din alte profesii creative, precum artiştii şi muzicienii, mulţi oameni de ştiinţă au astfel de experienţe ale transcendenţei. Mie mi se întâmplă zilnic. E imposibil să te uiţi în ochii unei primate şi să nu te vezi pe tine. Mai au şi alte animale ochi orientaţi în faţă, dar primatele te fac să simţi cel mai puternic şocul recunoaşterii. Cel care te priveşte nu e atât un animal, cât o personalitate la fel de solidă şi voluntară ca a ta. Aceasta este o temă familiară experţilor în primate, care-ţi vor spune cum primul contact vizual le-a schimbat radical nu numai percepţia asupra subiecţilor lor, ci şi felul în care-şi înţeleg locul în lume.”[6]

Dacă biologia este legată de ideea unui proiect secular, de la Monod şi Wilson până la de Waal sau Kitcher, atunci este vorba despre această schimbare. Nu există nimic în darwinism care să nu poată biruit, până la urmă, fie şi cu victime semnificative, de către teologia creştină (singura care s-a luat în piept cu evoluţia până acum). Iar dacă teologiile sunt, aşa cum credea Ian Assmann[7], modalităţi de legitimare a noului prin raportare la vechi, atunci va trebui să concedem că teologia creştină şi-a făcut (şi de data aceasta) treaba. Nu există un raport simplu de confirmare sau infirmare între ceea ce ne arată evoluţionismul despre lume şi anumite teologii particulare. Din acest punct de vedere, nu există un conflict ireductibil între credinţă şi ştiinţă şi nu există un raport de implicare logică între biologia evoluţionistă şi ateism. Grupul substanţial şi credibil de evoluţionişti credincioşi stă mărturie. Există însă o capacitate mijlocitoare a ştiinţei, o facilitare a accesului la un alt sentiment al lumii, la o nouă formă de biofilie (cu termenul lui E. O. Wilson), care-l face pe umanist să se privească altfel, laolaltă cu toate condiţionările şi accidentele care l-au produs. Găsim acest sentiment admirabil exprimat la Bertrand Russell: „Că omul este produsul cauzelor care nu au nici o previziune a sfârşitului la care vor ajunge, că originea lui, creşterea, speranţele şi fricile, iubirile şi credinţele sale nu sunt decât rezultatul distribuirilor accidentale de atomi, că niciun foc, niciun eroism, nicio intensitate a gândirii şi a simţirii nu pot păstra o viaţă individuală dincolo de mormânt, că toate strădaniile epocilor, tot devotamentul, toată inspiraţia, toată strălucirea de apogeu a geniului uman sunt destinate extincţiei în moartea vastă a sistemului solar… Numai în interiorul eşaodajului acestor adevăruri, doar pe fundamentul solid al disperării nesupuse poate construită în siguranţă, de acum înainte, locuinţa sulfetului.”[8] Sau poate preferaţi celebrele vorbe ale lui Jacques Monod: „Este efectiv adevărat că ştiinţa atentează la valori. Nu direct , deoarece ea nu este judecătorul lor şi trebuie să le ignoreze ; dar ea ruinează toate ontogeniile mitice sau filozofice pe care tradiţia animistă, de la aborigenii australieni pînă la dialecticienii materialişti, întemeia valorile, morala, datoriile, drepturile, interdicţiile. Dacă acceptăm acest mesaj cu întreaga lui semnificaţie, omul trebuie , într-adevăr, să se trezească din visul lui multimilenar pentru a-şi descoperi deplina singurătate, stranietatea radicală. El ştie acum că, asemeni unui ţigan, se află la marginea universului în care trebuie să trăiască. Un univers surd la muzica lui, indiferent la speranţele lui, ca şi la suferinţele şi crimele lui.”[9]

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro