Lovitura de stat militară de ieri din Zimbabwe, una în cadrul căreia participarea facţiunilor din partidul dominant al ţării este deja probată, închide, cel mai probabil, epoca domniei absolute a unui dintre cei mai longevivi autocraţi ai lumii noastre, Robert Mugabe. Prin eşecul tentativei de a asigura transmisia ereditară către soţia sa, (o echivalentă locală, prin voracitate şi apetit narcisist, a Imeldei Marcos), proiectul său politic este întrerupt. Puterea se află în mâinile celor care, parte din sistemul său fiind, au ca obiectiv tranziţia spre noua garnitură a gărzii sale pretoriene.
Puciul din fosta Rhodesie nu este decât un episod al luptelor interne ce macină partidul ce a luat în stăpânire ţara după independenţă. Tancurile de pe străzile din Harare participă la o luptă între grupări ale acelulaşi clan. Căderea lui Mugabe nu semnalează o primăvara africană, ci doar trecerea autorităţii spre fostul său adjunct. Un scenariu sordid, demn de un regim al cleptocraţiei planificate.
Timp de decenii, Robert Mugabe a fost celebrat de stânga progresistă ca un erou al luptei de eliberare. În el s-au întruchipat speranţele celor care au visat la un socialism african eliberator, astfel că fiecare pas spre tiranie a fost cauţionat prin rânduri entuziaste şi justificări dialectice. În cei patruzeci de ani de domnie,cel care a debutat prin a fi contemporanul şi aliatul unor Brejnev sau Ceauşescu a ilustrat impasul tragic provocat de politicile marxist- leniniste. Ruinarea patriei sale este opera premeditării ideologice. Colonialismul a fost invocat, obsesiv, spre a legitima edificarea unui regim de tiranie abjectă. Iar victimele acestei dictaturi progresiste în ambiţiile sale liberticide au fost proprii săi compatrioţi , deposedaţi de dreptul de a decide soarta lor, uniţi parcă pe vecie cu acest decrepit conducător.
Tragedia statului Zimbabwe este, istoric vorbind, provocată de întâlnirea, dramatică, dintre ideologie şi apetitul de extindere ilimitată al autorităţii unui preşedinte care nu acceptă decât moartea ca sfârşit al puterii sale. Robert Mugabe a fost revoluţionarul ce a cucerit, prin determinare amorală, un stat pe care l-a modelat după chipul său. Ca într-o piesă antică, hybrisul său a fost cauza căderii unei naţiuni. Lupta de clasă, însuşită o dată cu marxismul în anii de luptă armată, a fost adaptată, pe tărâm african. Fermierii albi eliminaţi de regimul său au fost victimele jerfite pe altarul progresului. Uciderea sau alungarea lor este, pentru Robert Mugabe şi ordinea sa, un gest reparator. Resentimentul este arma de care marxism- leninismul s-a servit, istoric, în toate avaraturile sale. Foametea şi ruina sunt efectul acestui brigandaj de stat, efectuat în beneficiul veteranilor fanatizaţi şi a clienţilor din partidul unic. Planificarea şi ura conduc, mai devreme sau mai târziu, la tragedie. Iată lecţia pe care entuziaştii progresului o ignoră. Contrastul dintre Bostwana şi Zimbabwe este contrastrul dintre pragmatismul salutar şi fanatismul contagios al tiraniei.
În arest la domiciliu, Robert Mugabe îşi poate contempla amurgul domniei sale. Moştenirea pe care o lasă în urmă este devastarea economică şi ordinea de cazarmă a unui stat întemeiat pe scheletul partidului unic Zanu- PF. Erou al stângii internaţionale, campion al luptei anti- imperialiste, Robert Mugabe a fost, în cele patru decenii,constructorul tenace al unei democraţii populare colorate african. Adulat ca parte a unui cult megaloman al personalităţii, incapabil să accepte compromisul, Robert Mugabe este efigia unui secol al nemăsurii autocraţiice justificate dialectic. Chipul său de acum este chipul grotesc al unui tiran impenitent.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
