Țopăiala fiscală, o sintagmă făcută recent celebră de președintele Klaus Iohannis, nu este decât un aspect particular al țopăielilor la care au recurs mai multe guverne post-decembriste; în fapt un tip aparte de sport în care a ajuns să exceleze, în mod nedorit, actuala echipă guvernamentală.
Desigur, discuția pleacă de la modul grosolan în care a fost compromisă paradigma de schimbare fiscală, luată în calcul și de alte guverne (poate mai bine intenționate), prin care un salariat din orice entitate (al unei companii sau instituții publice) urma să încheie cu angajatorul său un tip de contract oarecum asemănător celui încheiat în prezent cu o persoană fizică autorizată.
Cu alte cuvinte, angajatul semnează un contract de muncă care stabilește condițiile de plată ale unei remunerații brute, după care respectivul își administrează singur[1] sarcinile fiscale, plătind cu ajutorul băncii comerciale la care are deschis un cont pentru veniturile sale salariale atât impozitul pe profit, cât și contribuțiile la fondul de pensii, șomaj, sănătate, inclusiv contribuția de 2% din impozitul pe venit destinată unor prestatori de servicii sociale.
De ce ar fi bine ca angajatul să-și administreze singuri veniturile, inclusiv sarcinile fiscale, este o discuție separată, pentru că implică recursul la termeni doctrinari. Pe scurt, însă, ideea principală ar fi aceea că o persoană trebuie să fie liberă în administrarea relației sale cu statul, fără intermediari (adică angajatorul), care uneori se dovedește a fi incorect (de exemplu nu își plătește partea sa de contribuție la asigurările sociale[2]). Desigur, este și un mod prin care membrii unei societăți își pot dovedi gradul (mai înalt) de civilizație și educație individuală, iar pe de altă parte este o viziune apropiată de doctrinele liberale, de dreapta.
De la o guvernare de stânga este de așteptat o cu totul altă abordare. Guvernările de stânga sunt teoretic adepte ale unui stat paternalist, în care funcționarii statului prestează în slujba cetățeanului anumite tipuri de servicii pe care și le-ar putea asigura și singur – adică asistă activ cetățeanul. Acest gen de viziune are părți pozitive, dar și negative, mai ales pentru că implică suplimentarea birocrației de stat, care tinde în cele din urmă să sufoce libertatea cetățeanului.
Din păcate, actuala guvernare nu se încadrează, ca formă de exercitare a actului public de guvernare, în niciuna din cele două categorii doctrinale. ”Revoluția fiscală” a guvernului Mihai Tudose – patronată de președintele Camerei Deputaților, Liviu Dragnea, încuviințată de președintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, și pusă efectiv în operă de miniștrii Olguța Vasilescu și Ionuț Mișa, sub consilierea lui Darius Vâlcov (&Co.) – a devenit un instrument non-doctrinal pe care nu l-ar recomanda nicio teorie economică și pe care un cor ad-hoc de specialiști insistă să-l respingă, pe bună dreptate. Din păcate, fără a fi ascultați.
DE CE A DEVENIT REVOLUȚIA FISCALĂ O STÂNJENITOARE ȚOPĂIALĂ?
Simplu: pentru că nicio teorie economică serioasă și nicio doctrină nu ar putea credita setul de politici pe care guvernul Mihai Tudose, împins de la spate de interesele și orgoliile liderilor PSD și ALDE, vrea să-l legalizeze, modificând în mod dramatic Codul Fiscal (cu încălcarea legii[3]), prin ordonanță de urgență, la mai puțin de două luni de la începutul anului 2018.
Codul fiscal modificat implică transferul cvasi-total al sarcinii fiscale către angajat, care înseamnă plata unui impozit pe venit ce ar trebui să fie redus de la 16% la 10%, după ce angajatului i se reține sarcina fiscală pe muncă, de 35%. În plus, angajatorul va mai plăti o o contribuție suplimentară, de solidaritate, de 2,25%.
Cotele de 10 + 35% , prelevați din salariul angajatului în ordinea: 35% din salariul brut și 10% din baza care rămâne după taxarea muncii, nu vor fi plătiți efectiv de angajat (așa cum, doctrinar, ar fi fost dezirabil), ci vor fi reținute tot de angajator, care este obligat să-i verse la bugetul general consolidat al statului și rămâne astfel intermediarul angajatului. Singurul lucru care se schimbă este acela că întreaga contribuție prelevată de angajator în numele angajatului său constituie stopaj la sursă și, ca urmare, neplata sa va deveni infracțiune.
Deciziile de mai sus pot să afecteze veniturile salariale, inclusiv salariul minim pe economie, definit prin lege, dar și cotele de venituri defalcate din impozitul pe venitul salariatului care se constituie în venit la bugetele locale (prin scăderea cotei de impozitare de la 16% la 10%), astfel că ordonanța de urgență care modifică Codul Fiscal este însoțită de alte dispoziții legale, ce vor avea efecte absolut bulversante, și anume:
(i) salariul minim pe economie va fi majorat la 1900 de lei[4] începând cu 1 ianuarie 2018, astfel încât salariul minim net încasat să nu scadă pentru angajat sub cel actual, ba chiar să crească puțin, cu circa 90 – 100 lei. Decizia pune presiune pe angajatori, mai ales în sfera IMM, care pot decide disponibilizarea unora dintre angajații remunerați cu salariul minim, în condițiile în care acest tip de afaceri nu numai că nu vor avea parte de vreo compensare fiscală, ci urmează să fie taxate cu 1% din cifra de afaceri și nu cu 10% din profit, începând cu 1 ianuarie 2018;
(ii) pentru bugetari vor crește veniturile salariale cu 25% începând cu 1 ianuarie 2018, pentru a compensa transferul sarcinii fiscale la angajat. Pe de altă parte, cum nu există vreo prevedere legală care să oblige patronatele să modifice (toate) contractele de muncă (nici nu ar fi fost constituțională o astfel de prevedere legală), există o largă probabilitate ca mulți angajați din sfera privată să-și vadă salariile diminuate;
(iii) pentru a echilibra colectarea cu nevoile bugetului (ca o recunoaștere a aventurismului pseudo-revoluției fiscale), guvernul va modifica cadrul legal, astfel încât la Pilonul II de pensii, administrat privat, cota actuală de 5,1% va fi redusă la 3,75%. Interesantă este motivația guvernului, aproape infantilă, bazată pe ideea că angajatul nu pierde bani la pensionare, suma netă vărsată la Pilonul II de pensii păstrând aproximativ același cuantum. Și totuși, manipularea din discursul guvernamental nu ține loc de realitate: guvernul jonglează cu cifrele, pentru că reforma fiscală nu este corect fundamentată, iar angajatul pierde ocazia de a avea o pensie mai mare;
(iv) premierul a anunțat că, pentru a compensa pierderile de venituri din cotele defalcate pentru administrația publică locală, va crește de la 41,5% la 43% cota din impozitul pe venit care revine primăriilor, urmând ca, din fondul de rezervă al guvernului, să aloce și alte compensații, după caz.
Situația din administrațiile publice locale suscită o discuție aparte, din mai multe motive. În primul rând, primăriile au primit în anul 2017, prin lege, posibilitatea de a majora salariile funcționarilor cu o singură condiționare: să nu depășească nivelul veniturilor salariale ale viceprimarilor.
Cum primarii și viceprimarii și-au crescut și ei salariile, baza de raportare s-a majorat și pentru funcționarii obișnuiți din primărie, astfel că multe primării au ajuns în situația ca fondul de salarii să devoreze efectiv toate resursele financiare pe care le aveau la dispoziție.
De ce primarii nu au anticipat situația? Simplu, guvernul i-a asigurat (mai ales pe primarii PSD) că se vor găsi soluții de compensare de la bugetul consiliilor județene și din bugetul de stat (fondul de rezervă al guvernului, nu?). Ei bine, nu doar că nu le-a găsit (în presă apar zilnic știri despre primării care nu mai au fonduri pentru plata salariilor și așteaptă ajutorul guvernului), dar prin scăderea impozitului pe profit la 10% guvernanții vor agrava și mai mult situația administrațiilor publice locale în anul 2018.
Că este așa, o dovedesc foarte clar calculele. Astfel, conform actualului Cod Fiscal, la un venit salarial de 3000 lei brut, impozitul pe venit este de 400,8 lei. Din acești bani, 41,5% erau direcționați către administrația locală, respectiv 166,33 lei. Dacă angajatorul va menține același salariu brut pentru angajatul în cauză și după 1 ianuarie 2018, impozitul pe venit va fi de doar 195 de lei și chiar dacă cota defalcată crește la 43%, primăria va primi doar 83,85 lei. Presupunând, însă, că angajatorul va fi de acord să păstreze actuala cheltuială cu angajatul și să ridice salariul brut la 3660 de lei, impozitul pe profit va fi de 233,025 lei, din care, la cota defalcată de 43%, primăria va primi 100,2 lei.
În primul caz, primăria va pierde jumătate din venituri, chiar dacă va crește cota defalcată de la 41,5% la 43%, iar în al doilea caz vor pierde 39,8% din venituri. Este foarte puțin probabil ca aceste pierderi să poată fi suplimentate de guvern de la bugetul de stat, chiar dacă se va încerca și o creștere a altor tipuri de taxe locale, fără ca deficitul bugetar să bată spre 6-7%. Ceea ce ne-ar scoate din MTO și din politicile de convergență convenite cu Comisia Europeană. De fapt România este deja sever monitorizată de Comisia Europeană, pentru devierea evidentă a politicilor fiscale de la MTO.
Și cum cel mai probabil primăriile nu vor primi compensațiile promise de premier, cele mai multe se vor vedea cu bugetele locale în aer în anul 2018, astfel că singura decizie rațională va fi aceea de a reveni la niveluri salariale apropiate de cele de la începutul anului 2017. O astfel de perspectivă va pulveriza efectiv baza de susținere a PSD și ALDE în teritoriu, deja șubrezită prin acțiunea marilor centrale sindicale, nemulțumite de transferul sarcinii fiscale pe muncă de la angajator la angajat.
ȚOPĂIELI FISCALE TRECUTE ȘI DEZAMĂGIRI PREZENTE
În plină criză financiară, în luna mai a anului 2010, președintele de atunci al României, Traian Băsescu, anunța, în numele fostului guvern Emil Boc, măsuri fără precedent pentru reducerea cheltuielilor publice, în următorii termeni: ”…constatăm că venitul mediu în bugetul de stat este 31% din PIB, iar cheltuielile bugetului de stat sunt de 40%. Trebuie să completăm această diferență, iar locul unde trebuie să restructurăm este sectorul bugetar și sectorul social.”[5]
Cu acest anunț a început țopăiala fiscală a guvernului Boc, una doar aparent de sens contrar celei pe care și-o dorește guvernul Tudose. Ambele guverne au fost/ sunt tutelate de personaje politice care își dominau/ domină premierii, adică Traian Băsescu și Liviu Dragnea, cândva colegi în PD, devenit ulterior PDL.
Sub pretexul extrem de greu de contrazis al crizei economice globale, într-o perioadă în care criza bancară, scepticismul investitorilor și determinarea guvernelor de a pompa fondurile publice în salvarea sistemului bancar a scumpit împrumuturile, guvernanții noștri au decis cu cinism că pot să se împrumute ieftin de un important segment de populație activă, prin tăierea salariilor bugetarilor cu 25%. Mai mult decât atât, intenția inițială a fost aceea de a tăia 15% și din veniturile pensionarilor, dar s-a opus Curtea Constituțională (oare astăzi ar mai face-o?).
Pentru că nu s-a putut atinge de pensii, guvernul Boc a majorat TVA de la 19 la 24%, cu 5 puncte procentuale, ceea ce a lovit încă o dată în bugetari, dar și în celelalte categorii de angajați, din sectorul privat, precum și în pensionari.
În primul semestru al anului 2010, cheltuielile statului cu salariile au fost de 5,6 miliarde de euro[6], astfel că se poate presupune că, după tăierea salariilor, economiile pe care ar fi trebuit să le obțină statul s-ar fi situat în jurul a 2,5 miliarde de euro/ an. În același timp, tăierile de salarii au văduvit bugetele locale de sume defalcate de circa 290 – 300 de milioane de euro/ an și au scos din consum circa 2 miliarde de euro anual, afectând puternic zeci de mii de mici afaceri, care au falimentat.
În condițiile în care:
(i) România a semnat un acord de asistență financiară cu troica FMI – BM – UE;
(ii) BNR a încheiat un acord cu principalele bănci mamă străine cu privire la temperarea repatrierilor de capital din România;
(iii) au crescut taxele (în speță TVA);
(iv) hotărârea de guvern prin care s-au tăiat salariile și au fost înghețate/ reduse alte drepturi salariale ale bugetarilor nu a prevăzut compensații ulterioare;
se poate pune retroactiv întrebarea cui i-a folosit, sau de ce a fost necesară țopăiala fiscală a guvernului Boc, pe spatele bugetarilor?
Este o întrebare retorică, care în spațiul public nu a primit până acum vreun răspuns, și probabil că nu va primi nici în viitor; în virtutea deciziilor/ hotărârilor Curții Constituționale și după probabila adoptare a Codului Administrativ în Parlament nici măcar problema unui răspuns în justiție nu se va mai pune.
Dar de ce ar trebui să se ajungă la un eventual demers penal? Poate pentru că, atunci când Traian Băsescu anunța, în numele guvernului Boc, tăierea salariilor bugetarilor și a unor categorii de cheltuieli sociale, o parte din bugetul statului era drenat de un grup infracțional organizat, constituit din persoane din jurul și de la conducerea ANRP. Calculele procurorilor au evaluat prejudiciul în dosarele ANRP la aproape 1 miliard de euro.[7] Pe de altă parte, din calculele DNA, în 11 mari dosare penale pe care le-a instrumentat prejudiciile au fost de circa 306 milioane de euro.[8]
În fine, merită să reținem că, în septembrie 2010, în a patra lună în care se plăteau salarii reduse cu 25%, cheltuiala statului cu personalul angajat în sectorul public a fost de 3,15 miliarde de lei, cu doar 0,10 miliarde de lei mai mică decât în septembrie 2009. Interpelat de presă pentru a explica situația, Gheorghe Gherghina, pe atunci secretar de stat în Ministerul Finanțelor Publice, a declarat (puțin agasat): ”Comparaţia nu este corectă, comparaţi cheltuielile cu personalul, cheltuielile cu salariul au scăzut, cheltuielile cu personal dacă citiţi legea 118 veţi constata că instituţiile autofinanţate introduc şi acei 25% care se virează la bugetul de stat.”[9]
citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro
