În Dubai este lansat un elicopter-taxi pentru două persoane, fără șofer, cu independență de zbor de circa 30 de minute. Este inaugurat astfel un nou nivel urban de trafic, suprapus, ce amintește de Star Wars. La ONU este prezentată Sophia, un robot de tip inteligență artificială, a cărei coordonare între emisia fonică, mișcarea buzelor, a pupilelor și expresia facială este uimitoare. Oare de ce simt oamenii nevoia ca aceste creații să semene oamenilor? Poate alte forme exterioare ar crea mai puține angoase.
Fundamentaliștii creștini au început deja să posteze clipuri cu ‘iluminați vânduți demonilor’ și care investesc în astfel de cercetări, cu scopul, desigur, de a controla lumea. Fundamentaliștii și-ar dori să controleze lumea în sens invers: ar interzice orice astfel de cercetare. În mijlocul tehnicii atotinvazive, a perversității generalizate, a consumului exploziv și a nivelării diferențelor, începând cu tutuiala nivelatoare a relațiilor și până la lipsa de distincție între cei bine pregătiți și cei ce afișează numai o fațadă a bunei pregătiri, Biserica ortodoxă continuă să fie ținta unor reacții critice.
Este caracteristica acestui capăt al modernității culturii europene: pe de o parte o renaștere de netăgăduit, de fapt o recunoaștere a nevoii de Absolut, pe de altă parte, continuarea unui proces de secularizare, mai întâi în interiorul comunităților creștine, apoi la nivelul societății. Nu doar în articole polemice din ziare, ci și în filme ne lovim de critică. Să amintim Dincolo de dealuri, la care se adaugă acum, în 2017, Un pas în urma serafimilor.
Fenomenul nu este nou, cine a trăit în Occident l-a experimentat deja acolo acum un deceniu, acum două decenii sau poate și mai mult. Unul dintre actorii filmului o spune: Biserica are nevoie de ‘o critică pozitivă’. Mda, nici comunitatea creștină, nici instituția BOR nu sunt saturate de sfințenie, așa cum nici fizica nu este predată la nivel de liceu sau facultate de personaje de talia lui Einstein, Bohr sau laureații recenți ai premiului Nobel.
Remarcabil este jocul actorilor, las însă acest punct pentru pana unui specialist ‘din interior’. Conținutul filmului ține poate de un capitol de istorie, personal al regizorului Daniel Sandu – fost seminarist, comunitar al Bisericii ortodoxe. Sau poate este numai percepția, perspectiva unui om care a trecut pe lângă vocația autentică de preot. O să mi se răspundă: o fac mulți! Iar despre acest lucru vorbește filmul.
Dar ne întoarcem din nou la dorința nesănătoasă de a popula lumea cu genii, ne învârtim deci în cerc. Ar fi îngrozitor: se trăiește foarte greu lângă un geniu. E naiv să credem că acest film poate fi generalizat ca mesaj, cum o spune într-un interviu actorul Ivanov, care joacă unul dintre rolurile principale, cel al profesorului bine intenționat, dar cu metode mai degrabă diabolice. Transferat într-un liceu obișnuit, profan, filmul și-ar pierde întreaga miză.
Pentru că esențială este problematica virtuților creștine și a ratării lor, ceea ce, firește, într-un liceu de mate-fizică sau o școală de meserii este secundară astăzi. Dar nici jocul bun al actorilor și nici discursul lor sau cel al regizorului ‘despre’, care este sub nivelul regiei sau al jocului, dezamăgind, nu mă preocupă aici. Cu totul altceva m-a marcat atunci când am văzut filmul: ne este adusă în fața ochilor numai o perspectivă a mediocrității.
Personajul central, interpretat de Ștefan Iancu, este un tânăr ce intră în seminarul teologic cu o determinare mediocră a vocației. De acord, presiunea psihologică a adulților-profesori este mare, dar prea repede și prea hotărât se duce Gabriel (Ștefan Iancu) după personajul simpatic-diabolic în scena întârzierii. Iar tot aici, regizorul nu știe decât două soluții: pactizarea cu frauda sau milogeala penibilă pentru motivarea unei absențe.
E foarte departe de miza din filmele unui Krzysztof Kieslowski. Prea repede ajunge Gabriel în brațele iubitei, trecând peste orice preludiu romantic direct la … sex; prea repede continuă el șirul de fapte ce țin de alte și alte păcate creștine; iar finalul nu este nici măcar cel al unui mare păcătos, ci al unui păcătos mediocru, care reușește să-și elimine profesorul din competiție, după ce cade în fața lui la singura virtute pe care o mai apăra: refuzul turnătoriei.
Or, aceasta, turnătoria, rezonează pentru noi cei din Est, cu refuzul – cel mai adesea în închisori – al unui întreg sistem totalitar. De altfel, regizorul aduce în directă legătură personajele ce aparțin vechii securități cu lumea profesorilor-preoți din seminar (o face într-un interviu). Deci Gabriel eșuează în unica virtute pe care o apărase, fără a atinge un scop care să treacă de simpla vanitate personală.
Și, din nou, fără a deveni un mare păcătos: faptele lui nu ating ființa spirituală sau viața celorlalți la modul serios și irevocabil. Poate Olah ar fi fost destinat să devină un personaj dostoievskian, dar nu rămâne din păcate decât un golan eliminat din joc. Un pas în urma serafimilor este într-un fel la antipodul unui film precum Ostrov. Dacă ultimul prezintă la modul simbolic-realist ceea ce este un personaj arhetipal creștin, filmul nostru ne propune la modul empiric-documentar (el se termină cu o scenă filmată de facto într-un seminar teologic) o serie de personaje a căror vocație este discutabilă de la scena inițială a întârzierii și până în final.
M-am întrebat mereu în timpul filmului, cum ar fi reacționat în aceleași situații tânărul Arsenie Boca pe vremea seminarului. Dar, evident, regizorul Daniel Sandu nu și-a pus aceleași întrebări. Sau poate ele rămân pentru un alt film.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
