Strigoii

de Gabriel Liiceanu     Contributors.ro
Duminică, 29 octombrie 2017, 21:05 Actualitate | Opinii

Gabriel Liiceanu
Foto: Hotnews

Un articol intitulat Adio, bătrâne asasin, deopotrivă eseu și document, apărut în Revista 22 din 2 octombrie 2017, a trecut complet ignorat de televiziuni și de comentatorii de presă. A fost urmat de altele două: Din nou despre Iulian Vlad. Faza pe DOCUMENTE. Agenda generalului de Securitate Ștefan Alexie (6 octombrie 2017) și 9 zile lipsă: ce a făcut Securitatea între 22 și 30 decembrie 1989? (10 octombrie 2017). Toate aceste texte au fost scrise de cercetătorul la CNSAS Madălin Hodor, în săptămânile care au urmat morții lui Iulian Vlad (30 septembrie 2017), ultimul șef al Securității din vremea lui Ceaușescu. Paginile domnului Hodor au făcut limpede apa tulbure și murdară a istoriei noastre recente, în care ne bălăcim, de 27 de ani, printre „adevăruri istorice” ticluite de Iulian Vlad, de Aurel Rogojan (fostului șef de cabinet al lui Vlad) și de alte figuri mai palide sau mai sonore ale vechii Securități (Filip Teodorescu, cel care a inventariat recent, la „Realitatea TV”, 29.000 de agenți ruși aflați în decembrie 1989 în România, sau Vasile Mălureanu, „specialist în dezinformare-manipulare și represiune internă”, cum îl prezintă ziarele, care „după Revoluție a răspuns de distrugera dosarelor”.

Tăcerea care a însoțit apariția celor trei articole cu valoare de revelație istorică este uimitoare. Dar cum este ea explicabilă? Cum de pot fi întâmpinate cu tăcere răspunsuri la întrebări care ne-au torturat sufletele atâta amar de timp, de vreme ce ele dezleagă, în sfârșit, marea enigmă a celor care au ctitorit, prin crimă, intrarea noastră într-o nouă etapă a istoriei? Cum poate fi înțeleasă această tăcere, când articolele lui Mădălin Hodor răspund pe o bază strict documentară la câteva întrebări cruciale pentru români: „Cine a tras în noi 16-22?”. „Cine a tras în noi după 22?”. Cine au fost „teroriștii”? Ce s-a întâmplat cu adevărat în România în cele zece zile de la sfârșitul lui decembrie 1989? Ce a fost povestea cu „turiștii sovietici” apăruți, chipurile, cu zecile de mii la sfârșitul lui decembrie 1989 și rămași vreme de vreun an pe meleagurile noastre?

Cine a avut interesul să ne înece, prin multiplicarea lor la nesfârșit, în basme istorice și scenarii apocaliptice cu teroriști invizibili dar omniprezenți, cu ape otrăvite, cu unguri care se pregătesc să ne ia țara, cu emisiuni TV întrerupte pe neașteptate etc. etc.? Ne-am scăldat, timp de aproape trei decenii, în scenarii fabricate de mitomani profesioniști, instruiți să multiplice minciuna ca să ascundă definitiv adevărul care, prin natura lui, e unul singur.  Când „dosarele Revoluției” s-au închis și deschis de câteva ori până acum, mai spera cineva că vom primi vreodată răspunsuri credibile la întrebările amintite? Ne obișnuiseră cu gândul, fără să avem însă niciodată dovada palpabilă a temeiniciei lui, că personajele-cheie ale aparatului de represiune comunist au fost totodată autorii represiunii din decembrie, că ei au organizat măceluri locale, au îngropat sau au ars morții, au creat apoi scenarii de camuflare ale faptelor lor și, în final, au trecut cu bine pe celălalt mal al istoriei, virusând apoi întreaga societate și ocupând toate instituțiile importante ale statului: politice, bancare, economice, comerciale, diplomatice, de securitate, corpurile de control, mass-media etc. Am trăit vreme de 27 de ani cu bănuiala că suntem conduși de asasini autohtoni și de urmașii lor, cu toții legați, în diferite variante (prin funcții, interese, grade de rudenie etc.) de fosta rețea a Securității. Grație cercetărilor întreprinse în arhivele CNSAS de către Mădălin Hodor, această bănuială a devenit astăzi o certitudine: crimele făcute de Securitatea condusă de Iulian Vlad în ultima decadă a lui decembrie 1989 sunt atestate acum de documente irefutabile.

Atunci cum se face că posturile de televiziune, radiourile, ziarele tac în fața acestor revelații istorice? Ba mai mult, cum se face că „bătrânul asasin” a fost omagiat la „Realitatea TV” a doua zi după moartea lui, că toată securimea s-a mobilizat să-i aducă omagii la scenă deschisă, făcând dintr-un fost turnător al propriului tată și dintr-un personaj așezat în centrul unui regim de teroare – un patriot cu mintea luminată și cu sufletul bun ca pâinea caldă? Răspunsul se impune de la sine: tăcerea cu care au fost întâmpinate dezvăluirile lui Mădălin Hodor atestă că mistificările operate asupra istoriei de reprezentanții fostei Securități și-au atins scopul. Și așa cum ne familiarizăm cu gândul că atunci „ei” au împușcat oameni nevinovați și le-au ars cadavrele, tot așa acum înțelegem că, prin ziare și prin posturi de televiziune publice și private, tot „ei” filtrează subiectele care trebuie discutate (și felul în care trebuie discutate), despărțindu-le de cele ce trebuie ignorate și trecute sub tăcere.

Dacă dezvăluirile lui Mădălin Hodor n-au putut ajunge la un public larg, ele au avut totuși ecou printre elevii și urmașii lui Iulian Vlad. Printre primii comentatori ai articolului Adio, bătrâne asasin se află și fostul locotenent de Securitate, trecut în rezervă în 2009 cu gradul de general de brigadă, Cristian Troncotă, până mai adineauri profesor de „intelligence” la Academia Națională de Informații (cea care pregătește ofițerii SRI). Comentariul lui Cristian Troncotă începe cu aceste cuvinte: „Mă numesc Cristian Troncotă și am constatat că mi-ați pronunțat numele, fapt pentru care mă simt îndreptățit să fac unele precizări asupra veridicității afirmațiilor dumneavoastră.” Cu această frază aș putea să mă adresez și eu acum lui Cristian Troncotă: „Mă numesc Gabriel Liiceanu și am constatat că m-ați invocat în comentariul postat la textul lui Mădălin Hodor, fapt pentru care mă simt îndreptățit să fac unele precizări asupra scoaterii din context a textului meu.” Iar invocarea de care vorbesc suna așa: „Poate între timp – îi scria CristianTroncotă lui Mădălin Hodor – îl întrebați și pe domnul Gabriel Liiceanu ce a vrut să spună prin următoarea propoziție: «Un brânci dat de Gorbaciov istoriei noastre» (vezi Dragul meu turnător, Editura Humanitas, București, 2013, p.10).” Voi reveni puțin mai jos cu răspunsul.

Pe Cristian Troncotă l-am văzut în acțiune cu ocazia lansării la 15 decembrie 2011, în incinta BNR, a cărții istoricului american Larry Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteniRăzboiul clandestin al blocului sovietic cu România. Primisem pentru sala „Mitiță Constantinescu” o invitație în care se specifica și numele vorbitorilor: Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale, Cristian Troncotă, „istoric al serviciilor secrete”, generalul în rezervă Ioan Talpeș, fost șef SIE în timpul lui Ion Iliescu, și autorul, Larry Watts. Ce societate stranie!, mi-am zis. Un istoric american lansat de foști securiști! M-am dus, împins de curiozitate. Tot ce am văzut, auzit și simțit atunci în cele două ore cât a durat „evenimentul” nu mi s-a șters nici azi din minte.

Sala „Mitiță Constantinescu”, amenajată pentru conferințe și colocvii, este împărțită în două. Partea din față, cu cele vreo 15 rânduri de fotolii capitonate, se deschide către un soi de scenă. Pe axul sălii este instalată o masă la care stau vorbitorii. În partea stângă a scenei, se află pupitrul de la care vorbește cel căruia i se dă cuvântul. Cea de a doua parte a sălii este despărțită de prima printr-un culoar de circulație transversal. Ocupanții primului rând, în afară de faptul că pot să-și întindă picioarele în voie, au o perspectivă globală asupra capetelor ocupanților primei părți a sălii. Ei bine, când m-am așezat într-unul din fotoliile acestui rând, mi-a răsărit în față o pădure de capete cu părul alb. „Uite-l pe Iulian Vlad”, am auzit o voce pe rândul din spate. „ – Unde?”, a întrebat o alta. „ – În rândul întâi în mijloc”. Aveam deci sub ochi, văzute din spate, alcătuind o masă compactă și omogenă, toate mărimile fostei Securități. Nevăzându-le chipurile, păreau că sunt unul singur distribuiți în toți. Ce oare îi adunase acolo?

Mugur Isărescu, care a deschis „lansarea”, ne-a prevenit că vom asista la prezentarea unei cărți „excepționale”, cu secțiuni incitante, care pun în lumină poziția deosebită a României comuniste în spațiul fostului bloc sovietic. Așa a și fost. Atât „istoricul serviciilor secrete”, Cristian Troncotă, cât și generalul în rezervă Ioan Talpeș au ajuns în prezentarea lor la punctul fierbinte al cărții: „marea invazie sovietică” din decembrie 1989, care ar fi dus la căderea lui Ceaușescu și care s-a soldat cu mii de victime. Invazia cu pricina ar fi fost expresia urii neîntrerupte a „imperialismului sovietic” la adresa unei țări și a unui șef de stat care  pusese în pericol unitatea și, până la urmă, chiar existența blocului sovietic! Ioan Talpeș a explicat apoi că „turiștii sovietici” au fost prezenți continuu în țară, începând cu revolta muncitorilor de la Brașov din 1987 și terminând cu mineriada din iunie 1990, Securitatea, se subînțelege, nefăcând altceva decât să apere țara de dușmanul extern sub conducerea marelui patriot Ceaușescu. În intervenția finală, autorul însuși, Larry Watts, a prezentat pe un ecran o hartă frumos colorată a blocului sovietic arătând cum, sub Ceaușescu și grație politicii lui geniale, acesta fusese pe punctul de a se destrăma: România, aliată cu americanii, urma să desprindă una câte una țările din Tratatul de la Varșovia (pe ecranul prezentării acestea se colorau treptat în mov), izolând în final URSS-ul și eliberând Estul Europei de sub cizma imperialismului ruso-sovietic. Din toate aceste trăznăi, un lucru rezulta cu precizie: Securitatea nu fusese nicidecum amestecată în crimele Revoluției din decembrie sau, dacă existaseră și unii membri ai ei care se făcuseră vinovați de așa ceva, aceștia fuseseră de fapt agenți KGB.

Ascultându-i pe vorbitori, după o vreme, am avut senzația că mă aflu într-o istorie virtuală, în care orice era cu putință. De unde-și făcuse rost Ceaușescu de un istoric american care învățase partitura istoriografiei securisto-comuniste din anii ᾽80 (Larry Watts venise în România în 1984)? Ce căuta în sediul BNR această „selectă” societate a ofițerilor de Securitate în rezervă, veniți să celebreze cartea unui american care le cânta în strună, făcând din agenții unui regim de teroare  „slujitori ai patriei” și salvatori ai ei? (Vorba lui Breban către generalul Pleșiță, când încheia convorbirea telefonică prin care îl turna pe Paul Goma: „Slujim patria, tovarășe general!”.) Către sfârșitul „evenimentului cultural”, am avut brusc senzația că am nimerit la petrecerea unor fantome. Ca în faimoasa scenă din Balul vampirilor al lui Polanski, dacă pe tavanul sălii „Mitiță Constantinescu” s-ar fi aflat o oglindă, în ea s-ar fi văzut numai constituția nefantomatică a trupului meu. Ei, ca duhuri desprinse din ceața trecutului, ca ființe inconsitente, n-ar fi apărut în oglindă. Și așa cum eroul din Balul vampirilor, deși înconjurat de zeci de dansatori, se vede în uriașa oglindă a sălii dansând de unul singur, la fel, am avut atunci sentimentul inconfortabil că mă aflam printre stafii, printre strigoi, printre revenants, cum spun frumos francezii, printre „cei ce revin” după ce au murit. Simțământul acesta m-a făcut să ies tiptil din sală, de teamă să nu fiu obligat să particip la scena finală a ciocnirii paharelor cu vin din „podgoriile Isărescu”…

Ei bine, adevărul este că băieții ăștia cu părul alb și urmașii lor au reușit să ne condamne la un dans istoric macabru, în care fantomele au devenit mai reale decât oamenii vii – ele sunt protagoniștii, ele conduc cadrilul, ele ne confecționează istoria, ele ne fac guvernele, ne dau legile și fură tot –, iar noi, oamenii vii, am devenit părelnici, distribuiți în roluri palide de figuranți în comedia bufă a democrației originale românești. Trăim în irealitatea lor. Suntem o țară bântuită.

Și-acum să mă întorc la sintagma din Dragul meu turnător, folosită de Cristian Troncotă în demonstrația lui pentru a mă atrage alături de el, împotriva lui Mădălin Hodor. Iat-o citată în contextul ei originar:

„Trecuseră cinci săptămâni de la «evenimentele» din decembrie 1989, cărora trebuie să recunoaștem lucrul ăsta – românii n-au reușit nici până astăzi să le dea o încadrare convenabilă istoric. Revoluție? Lovitură de stat? Un brânci dat de Gorbaciov istoriei noastre? «Agențiile străine?» Oricum, dacă vrei să să te asiguri că nu greșești, prudent este să te refugiezi, când vorbești de zilele acelea de sfârșit de ᾽89, în termenul vag de «evenimente».”

Ce este exprimată aici? O certitudine? Revendicarea unei chei a istoriei? Sau o derută? Deruta noastră a tuturor, deruta românilor care nu mai știau ce se întâmplase cu ei în acel decembrie învăluit în ceață și cu urmele ce-ar fi dus la înțelegerea lui – șterse? Abia acum articolele lui Mădălin Hodor și documentele doveditoare ne așază pe drumul drept al faptelor reale.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
























Material sustinut de Banca Transilvania

Intreb BT. Intalnire online: Cum eficientizezi costurile cu serviciile bancare pentru afacerea ta? Doi specialisti raspund intrebarilor voastre, joi, de la ora 12.00

Doi specialisti in produse bancare pentru afaceri mici si mijlocii de la Banca Transilvania vor raspunde joi, 23 noiembrie 2017, de la ora 12.00, la intrebari puse de cititorii StartupCafe.ro, la o noua intalnire online "Intreb BT" pe tema dezvoltarii afacerilor cu ajutorul diverselor instrumente bancare. Vei primi raspunsuri la intrebarile tale, indiferent daca esti la inceput de drum cu bussinesul tau sau daca ai o afacere deja existenta.
  • Adreseaza-le intrebari prin intermediul formularului de comentarii de pe StartupCafe.ro

1956 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Vineri