Marele, însă tare mi-e teamă că și singurul merit al lui Feliks Ivanovici Ciuev, despre care dintr-o scurtă noțiță însoțitoare aflu că ar fi fost publicist, poet și prozator- mă grăbesc să adaug eu, fiindcă precizarea mi se pare absolut obligatorie, “sovietic”, a se citi, obligatoriu, bolșevic retroactiv până în măduva oaselor.- este acela de a fi avut răbdarea și consecvența de a se fi întâlnit și de a fi conversat de 139 de ori cu Viaceslav Mihailovici Molotov. Nimeni altul decât celebrul fost ministru de Externe al Uniunii Sovietice din perioada stalinistă în sarcina căruia cade pe veci responsabilitatea mega-ticăloșiei de a fi semnat, cot la cot cu Ribbentrop, celebrul pact sovieto-german consfințind alianța temporară dintre Stalin și Hitler.
Mai precis. Între anii 1969 și 1986, Feliks Ivanovici Ciuev a ascultat fără să crâcnească, fără a formulă o minimă, o elementară obiecție, fără să aibă nici cea mai mică reacție omenească minciunile revărsate în cascadă de unul dintre acei indivizi care au făcut posibil să se manifeste și să provoace ravagii ceea ce Leszek Kolakowski numea “diavolul în istorie”. Comunismul în două dintre formele sale cele mai abjecte leninismul și stalinismul. Pe care fanatismul iresponsabil al omului de partid Molotov nu doar că le-a slujit necondiționat, ci a și încercat să le justifice – cu toate atrocitățile, cu toate crimele în masă, crime duse până la faza de genocid- până la sfârșitul vieții lui.
Cele 139 de conversații, mustind de adorație față de Lenin și Stalin și de ură pentru Nikita Sergheevici Hrusciov plus a 140 conversație, eșuată, inexistentă care marchează, scandalos de melancolic, dispariția de pe Pământ a acestui veritabil monstru, care e mereu dornic să sublinieze că nu a fost niciodată diplomat, ci eminamente comunist, rolul său fiind acela de a îndeplini întocmai sarcinile încredințate de partid- reprezintă substanța cărții Conversații cu Molotov- În cercul puterii comuniste, semnată de Ciuev și Molotov. Carte apărută în 1991 într-o Uniune Sovietică aflată pe punctul de a-și da obștescul sfârșit. Tradusă în limba română de Antoaneta Olteanu (care a întocmit și o suită de minuțioase note) și apărută în 2017 în colecția Historia a editurii Corint.
Versiunea românească beneficiază de o binevenită și atent cumpănită prefață datorată istoricului Armand Goșu, autorul ei având grijă să atragă atenția cititorului român asupra nenumăratelor falsuri istorice comise de Molotov în zicerile sale halucinante. Falsuri în nici un fel contrazise, cu atât mai puțin amendate de Feliks Ciuev. Care, așa după cum ne înștiințează o notă, s-a dezis ferm chiar și de postfața ediției în limba rusă, postfață scrisă de doctorul în istorie Serghei Kuleșov care a mai încercat să dreagă lucurile.
Astfel stând lucrurile nu pot decât să îmi exprim mirarea în legătură cu aprecierea apărută în Kirkus Reviews, reprodusă pe coperta a patra a ediției românești. Apreciere în conformitate cu care “plină de portrete surprinzătoare, pătrunzătoare și memorabile, cartea este o sursă istorică de primă mână. O relatare în stare să hipnotizeze și să înfricoșeze totodată pe cititor”. Mă întreb cum ar putea fi catalogată drept “o sursă istorică de primă mână” o succesiune de afirmații care justifică atât foametea artificial declanșată de Stalin în 1934 cât și Marea Teroare din 1937. Rostul acestei mari nelegiuiri fiind, în opinia lui Molotov, acela de a-i elimina pe cei ce oscilau. Iată ce a spus cu gura lui Molotov: “Anul 1937 a fost necesar – dacă avem în vedere că după revoluție noi am tăiat în stânga și în dreapta, am obținut victoria, dar restul dușmanilor de toate orientările au continuat să existe și în fața pericolului amenințător al agresiunii fasciste ei se puteau uni”. Reamintesc, vorbele acestea sunt rostite de nimeni altcineva decât de cel care a semnat un act politic odios consfințind unirea dintre nazism și comunism!. Măcar aici trebuie să îi dăm dreptate autorului anonim care a scris năzbâtioasele aprecieri din Kirkus Reviews.
citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
