În limba română, accentul este mobil, putând atinge oricare din silabele cuvântului, de la ultima până la prima: că-lă-tór, lu-mâ-ná-re, câm-pí-i-le,vá-lu-ri-le. În alte limbi, accentul este întotdeauna fix: în franceză, cade pe ultima silabă (maisón, sentimént), în maghiară numai pe prima (kényér = pâine, város = oraș), iar în poloneză pe penultima (jezióro = lac, szkóła = școală).
Interesul teoretic, cu totul special, pentru accent mi se trage de la o întâmplare lingvistică din anul 1972 povestită mie de profesorul G. I. Tohăneanu (latinist nec plus ultra)cu care pe vremea aceea îmi pregăteam teza de doctorat. În acel an suferise o intervenție chirurgicală la clinica oftalmologică din Lyon. La spital e vizitat de un alt latinist de forță, monseniorul Pierre Gardette, rectorul Universității Catolice lyoneze. Acesta îl găsește legat la ochi pe profesorul nostru și, cum se întâmplă când se întâlnesc doi experți pasionați, vine vorba de „meseria” lor.Cad amândoi de acord asupra faptului că toponimul Lyon e urmașul latinescului Lugdunum, numele castrului roman din antichitate.Dar, cu totul neașteptat, între cei doi se naște o dispută profesională. În focul discuției, francezul pronunța Lúgdunum, iar domnul Tohăneanu Lugdúnum. Nu s-au contrazis explicit, dar au continuat să rostească fiecare în felul lui ori de câte ori venea vorba despre castrul roman. Ambii mizau pe corectitudinea variantei proprii. Ajuns acasă, monseniorul verifică în dicționare și constată că greșise accentuarea. A doua zi îl vizitează din nou și, cu fair-play, își recunoaște eroarea. Povestindu-mi întâmplarea, profesorul îmi mărturisește: „așa legat la ochi cum eram după operație, «vedeam» cantitatea silabică de pe al doilea u: Lugdūnum”. Tânăr și neliniștit cum eram eu pe vremea aceea am exultat cu vorbe înflăcărate: „lasă să vadă francezii că și noi, românii…”. Profesorul mi-a temperat exuberanța, reabilitându-l pe monsenior: „nu te grăbi să-l judeci pe francez. El știa bine latinește. Problema este că în franceză accentul – lovind fără excepție ultima silabă a cuvântului – nu e capabil să dezvolte sensuri diferite ca în românește, prin urmare vorbitorii nici nu-i acordă prea mare atenție; dimpotrivă, noi, românii, trebuie să fim atenți pentru ca nu cumva să zicem tortúri, când e vorba de tórturi, sau véselă când e vorba de vesélă”. Cei care l-au cunoscut îndeaproape pe domnul Tohăneanu știu că era foarte sensibil când cineva accentua incorect câte un cuvânt. Te sancționa imediat dacă greșeai. Și pe mine m-a corectat când m-a auzit rostind avárie în loc de avaríe (din fr. avarie) și butelíe, în loc de butélie (din fr. bouteille).
Limba este o instituție cu deosebire „oportunistă”. Ea profită de orice amănunt care îi iese în cale. Faptul că un singur grup sonor poate fi accentuat în două feluri: fie véselă, fie vesélă, îi oferă oportunitatea să atribuie un sens diferit fiecăruia: „voios”, „bine dispus”, în primul caz, și: „accesorii destinate a servi la masă”, în cel de-al doilea. Sunt așa-numitele omografe neomofone, adică elemente lexicale care se scriu la fel, dar se rostesc diferit. Mai adaug câteva: cópii și copíi, tórturi și tortúri, úmbrele și umbréle, lăsându-vă dumneavoastră plăcerea să descoperiți altele, că mai sunt destule. Asemenea posibilitate nu există nici în franceză, nici în maghiară și în nicio altă limbă cu accent fix.
În ortografia românească, accentul grafic nu se folosește decât atunci când apare pericolul unei confuzii. Când scriu veselă nu e nevoie să marchez silaba accentuată. Cititorul înțelege imediat, din context, dacă e vorba de adjectivul voioasă sau de ustensilele din bucătărie. Se întâmplă rareori, dar se întâmplă totuși, mai ales în titluri, ca un context să fie insuficient. Nu demult, am citit un asemenea titlu derutant într-un ziar:
MOBILELE NU FAVORIZEAZĂ CANCERUL
…și abia după parcurgerea primelor propoziții am înțeles că e vorba de telefoane portabile, nu de piese de mobilier. În asemenea cazuri, cea mai importantă lucrare normativă (DOOM, 2005) recomandă marcarea grafică a accentului. Comentez mai jos câteva situații în care notarea accentului ar fi înlăturat orice urmă de echivoc.
1. Editându-l pe Eminescu, Perpessicius a conservat, pentru parfumul ei popular-arhaic, varianta grafică vecinică în locul actualului veșnică, respectând în felul acesta grafia eminesciană și mizând pe apropierea sonoră de cuvântul-bază veci. Editorul nu și-a imaginat, desigur, că se va afla vreodată un român care, în focul declamator, să-i schimbe accentuarea. S-a întâmplat și tocmai de ziua poetului, la tv. Ajungând la versurile din Călin (file din poveste):
Cine e nebun să ardă în cărbuni smarandul rar
Ș-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar?
un actor de ocazie pronunță cu toată claritatea: „a lui vecinícă… s-o strivească în zadar”…, iar eu nici acum nu știu dacă să pun accentuarea pe seama ignoranței actoricești sau pe seama umorului îndoielnic cultivat de televiziunile comerciale pentru rating.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
