Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Invatamantul care il meritam. Despre tapul ispasitor si arderea canapelei

de Liviu Papadima     Contributors.ro
Miercuri, 20 septembrie 2017, 18:08 Actualitate | Opinii

Liviu Papadima
Foto: Arhiva personala

Precum se știe, anul acesta Ministerul Educației nu a fost capabil să finalizeze la timp licitația pentru manualele școlare. Nu e pentru prima oară când Ministerul nu respectă calendarul stabilit prin lege, în numeroase privințe. Este însă pentru prima oară când o astfel de mică dar jenantă hibă administrativă se preschimbă peste noapte într-o revoluție educațională.

Era de așteptat ca întârzierea manualelor să deschidă mai degrabă o discuție ”tehnică”, despre termene, proceduri, metodologii, responsabilități etc. – cum se întâmplă de regulă în cazul eșecurilor de planificare a construcției de drumuri ș.a.m.d. Contrar așteptărilor, peste noapte s-a sărit de la binecunoscutele rateuri de funcționare a Ministerului la Marile Întrebări educaționale: la urma urmei, la ce ne trebuie ”manuale alternative”? De ce trebuie să frângem spinarea elevilor cu tot soiul de ”auxiliare”? Mai mult încă: la vehicularea unor soluții mirobolante, astfel încât Ministerul de resort să nu mai poată fi niciodată acuzat că nu și-a făcut treaba ca lumea. Culmea este că această neașteptată întorsătură a reușit, se pare, să stârnească nu doar firave nedumeriri, ci chiar și reacții aprobatoare.

M-am apucat de acest articol, mult mai lung decât cele pe care le-am publicat până acum, în principal în Dilema veche, nu doar pentru că sunt ferm convins că măsurile propuse de către guvernanți – manual unic publicat de o editură unică și tipărit la o tipografie unică și folosirea în școli doar a auxiliarelor autorizate – sunt aberante și profund nocive pentru învățământul românesc, ci și pentru că sunt contrariat de lipsa de reacție, mai mult chiar, cum spuneam, de reacțiile apologetice la adresa unor astfel de măsuri.

Mi se pare greu de imaginat cum o persoană rațională și cât de cât avizată în ce privește modul în care funcționează societățile contemporane s-ar putea lăsa convinsă că o singură editură – nu mai vorbesc despre faptul că mai e și una cu contraperformanțe remarcabile! – va putea prelua în câteva luni activitatea unor zeci de edituri specializate în carte școlară astfel încât să aducă în septembrie 2018 pe băncile elevilor produsul ideal. Probabil în curând Ministerul Economiei ne va propune soluția de a produce și Dacia și Ford și Merzedes și BMW și Skoda și Mazda și… pe aceeași bandă de asamblare tot până în toamna anului viitor. Mă intreb iarăși cum, în România lui 2017, cineva își poate imagina că un monopol de stat va putea reduce cheltuielile într-un anumit domeniu de activitate. Bun, nu mai vrem să câștige vreun ban nici edituri private, nici autori de manuale sau de auxiliare. Poate cineva își închipuie că proiectata megaeditură educațională, care va avea nevoie de sute de redactori, designeri, tehnoredactori, corectori ș.a.m.d., va funcționa pe bază de voluntariat, fără a plăti salarii. În fapt, singura diferență va fi că statul nu va mai plăti unor instituții private, ci sieși – respectiv persoanelor pe care a reușit să și le subordoneze. Și va plăti, vă asigur, mai mult, pentru că statul e mai generos cu sine însuși. În final, ni se va prezenta și factura din care va reieși că prețul manualelor a scăzut cu x % – reprezentând costurile de tipar. Restul – costurile de personal, costurile materiale ale editurii, toate celelalte – va constitui un capitol bugetar separat, decontat, evident, de către contribuabili. De către noi.

Poate cineva iarăși își închipuie că la poarta megaediturii proiectate se va face o coadă kilometrică la care se vor așeza cei mai pricepuți autori de manuale, în așteptarea nu știu cărei comisii oculte care va spune, în final, că munca lor e bună de dat la coș – îmi pare rău, te-ai situat pe locul doi! Bănuiesc că persoanele cu asemenea fantezii consideră și că acordarea unor drepturi de autor este o samavolnicie, munca, timpul, energia și priceperea autorilor ar trebui dăruite cauzei învățământului românesc. Le doresc tuturor celor care nutresc astfel de opinii să aibă parte de un tratament similar la locul lor de muncă.

Au trecut 27 de ani de la prăbușirea comunismului în România și constat, o dată în plus, cât de subțire e pojghița care ne separă de fostul regim. E suficient ca cineva să vină și să o zgârie un pic cu o idee năstrușnică, și ne trezim înotând din nou în good old times. Păcat. Copiii noștri ar merita altceva.

Și acum, despre ideile năstrușnice ale Ministerului Educației și ale Guvernului României.

Este surprinzător să constați că un Ministru al Educației care ar fi fost cândva și cadru didactic nu înțelege mai nimic din natura actului educațional. Înțelege, însă, că trebuie găsit de urgență un țap ispășitor pentru starea nesatisfăcătoare a sistemului de învățământ – de preferință, un țap ispășitor din afara sistemului. Și l-a găsit: editorii și autorii de carte școlară. Sacrificarea țapului ispășitor e o tactică ce funcționează cu brio de vreo câteva mii de ani. Și continuă să funcționeze cu succes și în zilele noastre.

Ministerul Educației a pornit, cu susținerea Guvernului, o campanie împotriva manualelor multiple (botezate nefericit ”alternative”), urmată de o șarjă la baionetă asupra auxiliarelor școlare (inclusiv amenințări disciplinare adresate profesorilor care ar cuteza să le folosească la clasă).

Se pare că guvernanții – și, din păcate, mulți dintre conaționalii lor, beneficiari ai educației și chiar profesioniști în domeniu – nu știu CE ESTE un manual, respectiv CE SUNT auxiliarele școlare.

Manualul reprezintă, în școală, o resursă educațională majoră.

Încep cu sfârșitul: de ce ”majoră”? Pentru că, pe de o parte, el constituie (încă) cel mai important instrument didactic la o anumită materie la un anumit an de studii pentru un anumit profil. Și pentru că, pe de altă parte, este o resursă ale cărei costuri sunt suportate, cel puțin în învățământul obligatoriu, de către stat – în ideea asigurării unui minim de echitate în ce privește șansele accesului la educație.

Încă o paranteză pentru explicarea unei paranteze anterioare: de ce ”(încă)”? Dintr-un motiv foarte simplu: evoluțiile tehnologice din ultimele decenii asigură accesul la resurse educaționale tot mai bogate și mai puțin costisitoare. Pe scurt: peste tot manualul școlar, în forma lui ”clasică”, e în pierdere de teren, în favoarea, în principal, a internetului. Este un fenomen global și inevitabil, cauzat de deschiderea școlii, pretutindeni în lume, către suporturi didactice dintre cele mai variate.

Ce intenționează în replică oficialii noștri? Să ridice ”calitatea” actului educațional prin restricționarea severă – sub amenințarea legii! – a resurselor la care acesta poate face apel.

Și acum, în miezul chestiunii: există manuale ”bune” și manuale ”rele”? Potrivit căror standarde judecăm o atare diferențiere?

Sunt, indubitabil, manuale ”rele” cele care conțin informații eronate. Însă nu știm totdeauna ce vrea să zică ”eronat”. Acum o vreme a stârnit un val de idignare publică faptul că în manualele de geografie apăreau cifre neconcordante privind suprafața României. Din câte am aflat, era vorba despre două măsurători, ambele la fel de științifice, una revendicată de către ”școala de la București”, cealaltă de către geografii clujeni. Oricine are un strop de imaginație poate intui că să faci măsurătoarea exactă a unui spațiu atât de neregulat delimitat implică tehnici de calcul foarte sofisticate și că rezultate diferite nu reprezintă nimic surprinzător. Eu am avut pasiuni montane și am întâlnit de multe ori estimări diferite, în diverse ghiduri turistice sau lucrări de specialitate, ale înălțimii aceluiași vârf de munte. Nimic scandalos în asta. Scandalos este faptul că, dintr-o crasă incultură, agrementată din belșug cu propagandă, am ajuns să cerem manualelor școlare să rezolve, ele, ceea ce științele la care se referă nu au putut rezolva. În domeniul meu de strictă specialitate, am fost interpelat de nenumărate ori, de pildă, cu privire la faptul că manualele nu disociază riguros între definiția ”nuvelei” și cea a ”povestirii”. A fost de regulă inutil să explic că nici lucrările de specialitate, tratate sau dicționare de teorie literară, nu au reușit să facă o distincție clară și netă și că se contrazic nu numai una cu alta, ci și, adesea, cu ele însele, sau că în alte culturi, ca cea anglo-saxonă, de pildă, o atare diferențiere de gen, considerată de noi ”ontologică”, nici nu există. Îmi dădeam seama că explicațiile mele păreau mai degrabă niște eschive: altul care nici măcar el nu știe cum e de fapt ”corect”! Numiți-mi, vă rog, o carte fără de prihană, fără nicio eroare sau fără nicio afirmație discutabilă, și mă înclin până la pământ în fața descoperirii dvs. De regulă, când avem nedumeriri, mergem la dicționare: ele sunt supremul etalon al informației corecte. Câte bizarerii sau de-a dreptul trăznăi găsim în ele știe orice om cultivat. Ce să mai spun despre ”mama învățăturii” în epoca actuală, cea pe care cu toții o detestăm și o folosim deopotrivă, Wikipedia, și toate site-urile enciclopedice care i-au urmat! Dacă în educație ar fi vorba doar despre a memora luptele lui Ștefan cel Mare și teorema lui Pitagora, atunci chiar nu am mai avea de ce să ne batem capul cu manuale: sunt informații pe care le găsim în n surse, cu 0 lei 0 bani – exagerez, mai e și curentul și hârtia de imprimantă și tonerul, dacă e cazul.

Revin: manualul nu e (doar) o sursă de informație, ci un instrument didactic, care îl ajută deopotrivă pe profesor în predare și pe elev în învățare. Cel puțin deocamdată, în România, este una dintre principalele verigi între aceste două aspecte fundamentale ale instruirii, ale formării.

Pentru limba și literatura română, de pildă, manualele conțin în primul rând texte literare recomandate pentru studiu. Rațiunea acestui fapt e foarte simplă: ca să poți studia un text, trebuie mai întâi să-l citești. Iar ca să-l poată citi TOȚI copiii din clasă, e nevoie de un suport educațional care să îndeplinească această funcție. Textele oferite spre lectură și studiu nu sunt însă ”informație”. Altminteri am ajunge la concluzii de tipul: Din poezia ”Și dacă…” a lui Mihai Eminescu extragem următoarele informații: 1. Se bat ramuri în geam; 2. Se cutremur(ă) plopii; 3. Poetul are în minte pe cineva și 4. Cineva se apropie încet. Manualul are și explicații – de pildă, că ”cineva” în cazul de față este iubita. Sau întrebări ce pot fi adresate elevilor, fie de către profesor, în clasă, fie de către manualul însuși, acasă – de pildă, cine e acel ”cineva” desemnat prin pers. a II-a sg. în textul menționat? Sau propuneri interpretative. Sau opinii / confruntări de opinii critice. Sau exerciții. Sau ilustrații. Sau teme pentru acasă. Sau propuneri de lecturi suplimentare. Și multe, multe altele. Un manual este de regulă construit pe o anume viziune didactică, își ordonează materialul după o anumită strategie educațională, se orientează prioritar către anumite necesități, interese și capacități de studiu etc. E jenant să te apuci să explici, în 2017, lucruri de acest fel, ca pentru copiii de școală primară. E și mai jenant să fii nevoit să faci lucrul acesta pentru dumirirea celor care decid soarta învățământului românesc.

Cred că e limpede pentru toată lumea, din această perspectivă, cam ce înseamnă un instrument ”bun”: cel care te ajută să-ți îndeplinești obiectivele. Puteți face o cheie de 16 turnată în platină și decorată cu Swarovski, tot nu veți reuși să deșurubați cu ea piulițe de 14 sau de 18.


Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro




























Material sustinut de BCR

VIDEO Antreprenor StartUp Nation / Fondatorul Scolii de Bijuterie Contemporana: Eu nu vin la serviciu, eu vin in propriul meu atelier, in care imi exprim ideile. Ceea ce misca industria asta sunt ideile, nicidecum cifrele

David Sandu s-a ocupat de designul de bijuterii de cand era copil si a invatat pe cont propriu tot ceea ce stie. Assamblage - Scoala de Bijuterie Contemporana a aparut drept consecinta a acestei pasiuni. David face parte dintr-o industrie creativa emergenta, insa atat el, cat si cei care au trecut in ultimii 7 ani pe la bancurile de lucru ale scolii sale se vad adesea nevoiti sa spuna ca fac alte lucruri, pentru ca activitatea lor nu exista intr-un cadru legal.

1335 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Sâmbătă