Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Scoala, spiritul bun al stiintei si calea civilizarii

de Doru Valentin Castaian     Contributors.ro
Marţi, 19 septembrie 2017, 12:58 Actualitate | Opinii

Doru Valentin Castaian
Foto: Arhiva personala

Desigur, a te întreba dacă şcoala românească are o bună relaţie cu ştiinţa, în condiţiile în care problemele ei stringente ţin mai degrabă de preistoria educaţiei, poate părea inadecvat, superfluu şi amuzant. Şi, cu toate acestea, chestiunea are urgenţa şi gravitatea ei. Ignorarea ştiinţei, dar,mai ales, după cum voi argumenta în acest text, ignorarea şi mutilarea spiritului ei, este un fenomen care îşi are locul în galeria bombelor cu efect (mai mult sau mai puţin) întârziat care ticăie în şcoala naţională.

Multor observatori (ultra)tradiţionalişti ai fenomenului educaţiei, mai mult sau mai puţin sistematici sau distraţi, readucerea obstinată a temei educaţiei ştiinţifice, de către o mână de oameni, în faţa unui public general care ignoră problema, poate părea o marotă recentă, o mică obsesie (post)modernă. Mai mult, problema ar putea să nu pară foarte gravă, într-o ţară care se mândreşte cu tradiţia ei pedagogică matematică şi/sau inginerească, o ţară care dă în permanenţă spirite ştiinţifice remarcabile, care alocă un număr foarte mare ştiinţelor în trunchiurile comune de învăţământ şi care se confruntă, indubitabil, cu dileme şi probleme mai presante. Cu toate acestea, argumentul pentru o reconsiderare substanţială a abordării educaţiei ştiinţifice în şcoli este unul cât se poate de solid şi de urgent.

Înainte de toate, ne putem întreba ce anume înţelegem prin “ştiinţă”, “spirit ştiinţific” sau “educaţie ştiinţifică”.

Vom numi “ştiinţă” ansamblul metodelor, practicilor şi viziunilor epistemice devenite predominante şi privilegiate în studiul naturii, începând cu Renaşterea târzie, ansamblu despre care avem motive să afirmăm că ne-a permis un acces mai riguros şi mai constrângător din punct de vedere cognitiv decât oricând înainte la cunoaşterea naturii.1 Puteţi utiliza însă şi definiţia de dicţionar.2

“Spiritul ştiinţific” se referă la faptul remarcabil că există un anumit etos al ştiinţei, o formă difuză de dispunere afectivă faţă de semeni şi faţă de lume a celor care practică ştiinţa, dar şi o manieră de a rămâne fideli impulsurilor critice fondatoare ale acestei electe manifestări umane. În mod remarcabil, “spiritul ştiinţific” este asociabil unei varietăţi substanţiale de poziţionări şi opţiuni metafizice. De asemenea, există nenumărate căi de a trăda acest “spirit ştiinţific, care variază de la suprainterpretare şi manipulare ideologică până la ignorarea cu bună ştiinţă a faptelor relevante în anumite domenii.

Finalmente, “educaţia ştiinţifică” se referă la transmiterea unor cunoştinţe conceptuale şi procedurale legate de teoriile ştiinţifice majore sau de istoria ştiinţei, dar mai ales la formarea unor deprinderi critice şi a unei înclinaţii spre luciditate şi curiozitate despre care putem bănui cu temei că vor deveni cruciale în viitorul nu foarte îndepărtat.

De asemenea, ne putem întreba de ce merită o abordare separată şi o atenţie specială acest subiect.

În primul rând pentru că, începând cu secolele XVI-XVII, soarta modernităţii europene a fost indisociabil legată de ansamblul de practici şi de motive culturale grupate, tot mai coerent, sub umbrela termenului “ştiinţă”. Mă număr printre aceia care, neignorând rădăcinile medievale profunde ale ştiinţei moderne, consideră că, odată cu Copernic, Galilei sau Newton, ne aflăm în faţa unor adânci mutaţii conceptuale şi procedurale, care ne îndreptăţesc să vorbim despre o Revoluţie Ştiinţifică3. Practic, din acel moment, cultura Europei (şi, treptat, a lumii) devine inseparabilă de cunoaşterea de tip ştiinţific şi de tehnologia pe care aceasta o face posibilă. Meditaţia filosofică asupra naturii şi specificului ştiinţei precum şi asupra relaţiei acesteia din urmă cu celelalte forme ale culturii umane a devenit practic o constantă culturală şi unul dintre cele mai fierbinţi câmpuri de cercetare contemporană4.

În al doilea rând, cu un argument mai pragmatic, pentru că educaţia ştiinţifică poate determina o civilizare solidă, pe termen lung, de neevitat în perspectiva provocărilor tot mai serioase cu care se confruntă umanitatea.

Pentru că nu vreau să rămân la acest nivel general şi abstract (prin urmare, nu foarte relevant pentru cei vizaţi) al argumentării, voi încerca să expun, mai minuţios şi mai riguros, motivele pentru care elevii români trebuie să beneficieze de o educaţie ştiinţifică de calitate.

  1. În primul rând, să spunem că, abordată satisfăcător, puţine lucruri pot stimula şi întreţine mai bine curiozitatea copiilor, precum ştiinţa. Desigur, nu trebuie să asumăm că a fi curios este, per se, un lucru valoros oricând, şi prin raportare la orice sistem de valori. Curiozitatea vine uneori la pachet cu erodarea convingerilor liniştitoare şi, aproape întotdeauna, un grad sporit de cunoaştere complică ecuaţiile interioare ale opţiunilor valorice. Dar, dacă vom asuma curiozitatea drept o înclinaţie valoroasă şi cultivabilă, aşa cum a făcut mereu civilizaţia Occidentului, atunci vom găsi în ştiinţă un aliat de neînlocuit. În fiecare copil există un naturalist înnăscut, ne spunea cândva Carl Sagan, în timp ce E. O. Wilson pomenea biofilia (înclinaţia de a iubi şi de a cerceta natura) printre constantele speciei. Studiul ştiinţei vine de obicei la pachet cu aparate formale dificile sau pur şi simplu cu constrângeri cognitive pe care un copil nu le va accepta cu bucurie decât dacă va fi motivat în mod eficient. Or, această motivaţie pe termen lung poate fi furnizată eficient prin cultivarea unei “curiozităţi fără margini”, cum spunea R. Dawkins.
  2. În al doilea rând, maturizarea ştiinţei moderne a fost legată de perfecţionarea unor metode critice tot mai riguroase. De fapt, spiritul critic este parte a programului fondator al ştiinţei moderne. Întrucât suntem pândiţi în fiecare moment de eroare şi iluzie, înclinaţia critică pe care o poate furniza un bun studiu al ştiinţei devine un obiectiv fundamental în educarea noilor generaţii. Oamenii nu caută în mod necesar adevărul, au mecanisme eficiente de consolidare a iluziilor reconfortante şi de rezistenţă la acceptarea faptelor.5 Dezlegată de spiritul critic, curiozitatea se poate dovedi, în cel mai bun caz, sterilă şi, în cel mai rău, nocivă. Probabil că una dintre cele mai toxice combinaţii pe care le întâlnim azi nu se referă la respingerea asumată a ştiinţei moderne (oricum, astfel de poziţii sunt ultramarginale), ci la acceptarea necritică a unor neadevăruri şi mitologeme pe baza unor manipulări pseudoştiinţifice a unor date reale. Toată lumea vrea prestigiul ştiinţei, mai ales în cazul subiectelor fierbinţi (sex, vaccinare, nutriţie etc) şi, de aceea, tentaţia manipulării, trunchierii şi mutilării pseudoştiinţifice este aroape irezistibilă, fie că acest lucru este făcut cu cinism sau cu nevinovăţie. Ideile false sunt uneori inofensive – cum ar fi convingerea mea că în cameră plutesc elefanţi invizibili în timp ce scriu – alteori sunt cât se poate de nocive, chiar cu efecte la nivelul întregii societăţi (de la creşterea masei antivacciniste până la politicile publice bazate pe teorii dubioase de gen).
  3. La nivel mai general, dar nu mai puţin relevant pentru societatea de mâine, ştiinţa complică raporturile fiecăruia dintre noi cu propriile opţiuni valorice, cu propriile viziuni despre lume, cu propriile pariuri metafizice. Cândva, în plin Iluminism, forţa ştiinţei s-a vrut cuplată cu un program de educaţie raţionalistă şi, eventual, naturalistă. Azi, în plină criză post-iluministă, întoarcerii fundamentalismelor religioase îi corespunde, simetric, optimismul superficial al scientismului necritic. Este un subiect pasionant în sine cel al raporturilor dintre ştiinţă şi credinţă şi promit să-i dedic un viitor articol. Deocamdată, mă mulţumesc să spun că ştiinţa nu poate determina de una singură o anumită opţiune metafizică, eventual indicând-o ca privilegiată în mod constrângător. Este posibil să rămâi teist după o bună asimilare a ştiinţei, aşa cum poţi fi (sau deveni) ateu sau agnostic. Spiritul religios are cu cel ştiinţific un raport complicat şi dur, dar nu idiosincratic. Motivele pentru care ştiinţa nu poate arunca pur şi simplu în domeniul derizoriului şi infantilului credinţele religioase sunt prea complexe pentru a fi expuse aici. Pe de altă parte, nu este credibilă nici poziţia conform căreia faptele, descoperirile şi metodele ştiinţifice sunt pur şi simplu irelevante pentru credinţele religioase. Prin caracterul lor ferm şi uneori nenegociabil, faptele furnizate de ştiinţă obligă permanent marile sisteme teologice să-şi chestioneze premisele, fundamentele şi opţiunile, le solicită reţelele doctrinare şi le obligă la reaşezări şi reconceptualizări masive. Cea mai bună dovadă este puternica reacţie teologică la mutaţiile produse de revoluţia copernicană sau de teoria evoluţiei.6 Simplu spus, studiul ştiinţei nu poate fi despărţit de o educaţie de factură filosofică, problematizantă, ştiinţa nu trebuie desprinsă de tematica relevanţei sale generale pentru om. Nu avem nevoie şi nu trebuie să permitem ca şcoala să devină un câmp de luptă între dogmatismul religios şi cel pseudoreligios al scientismului. Avem nevoie de o şcoală dialogală, umanistă, filo-umană, scormonitoare. Aş adăuga că nici acest aspect nu este rupt de consecinţe practice pe termen mediu şi lung, mai ales în contextul războaielor culturale şi al înfruntării unor viziuni tot mai antagoniste despre lume. Scepticismul critic, interconectarea globală, revoluţia mediilor, toate au produs descentrări şi eroziuni ale sistemelor tradiţionale metafizice şi de valori. Aşa cum devine evident acum, dar n-a fost prevăzut de foarte mulţi înainte, diversitatea şi dialogul între culturi au limite şi, tot mai des, oamenii manifestă reacţia de a-şi apăra opţiunile în maniere nedemocratice şi chiar brutale. Iliberalismul contemporan s-a născut (şi) pe fondul unor reacţii culturale imunitare la ceea ce a fost perceput ca agresiune si hybris, ca insuportabil relativism. Calea cealaltă, calea cea grea, rămâne calea civilizării. Ne nu ne mai facem iluzii. Spaţiul public este iremediabil plural, viziunile noastre despre lume rămân fundamental ireconciliabile, valorile noastre nu se vor suprapune întotdeauna, iar acest pluralism are cauze antropologice profunde. În era comunicării globale, nu ne rămân prea multe feluri de a ajunge unii la alţii. Una dintre ele este sensibilitatea la umanitatea celuilalt, cultivarea acelei modalităţi de a privi care nu pune diferitului eticheta abnormului, ci care, rămând sensibilă şi dedicată propriilor opţiuni valorice, întinde o mână prietenoasă şi o ureche dispusă să asculte. În al doilea rând, ne rămân faptele. Respectul faţă de ceea ce ştiinţa ne prezintă ca fapt poate alcătui baza unor politici comune, fie că vorbim despre energia nucleară sau încălzirea globală. Indiferent că înţelegem asta sau nu, fiecare dintre noi va fi, în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat, invitat să ia decizii fundamentale cu privire la mersul lumii noastre. Este foarte important ca ele să fie lucide şi informate.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro



























Material sustinut de Superbrands

Help Net, 19 ani de excelenta pe piata farma

Help Net Farma opereaza una dintre cele mai importante retele de farmacii din Romania si face parte alaturi de Green Net - importatorul si distribuitorul de suplimenti nutritivi si dezvoltatorul lantului exclusivist Beautik Haute Perfumerie, din grupul Farmexim, primul importator si distribuitor de produse farmaceutice din Romania.

181 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică