România a fost “vedeta” discursului privind starea Uniunii al Președintelui Comisiei Europene. Jean Claude Juncker nu doar că a eliminat orice fel de temere pe care am fi avut-o legată de “retrogradarea” României în rândul statelor membre de viteză inferioară, dar ne-a oferit o invitație aproape explicită de a fi unul din statele re-fondatoare ale Uniunii Europene. Cu siguranță, acest lucru nu a venit din senin ci este rezultatul situaţiei politice dificile din Europa de Est în care România a rămas încă pilonul de stabilitate cel mai ancorat la valorile europene dar şi eforturilor unor instituţii ale statului român de a plasa România pe o orbită mai apropiată de centrul dezbaterilor europene.
În primul rând, întregul discurs al președintelui Comisiei a vorbit despre nevoia ca Europa “să respire cu ambii plămâni, Est şi Vest”. Vedem în această atitudine urmele înțelegerii faptului că statele membre din estul Europei au nevoie de semnale clare că aderarea lor la UE trebuie urmată de semnale politice clare, că agenda lor naţională are loc în agenda UE la fel ca şi agenda statelor membre mai vechi şi cu mai multă influență la Bruxelles. Pe de altă parte acest lucru arată nevoia care se simte din ce în ce mai mult la Bruxelles ca Europa de Est să nu fie “pierdută” iremediabil bolii iliberalismului care bântuie această parte de continent. Dacă până recent problema diviziunii Est-Vest era una care ținea în principal de nivelul de dezvoltare economică, în acest moment diviziunea este din ce în ce mai mult marcată în ţări cheie ca Polonia sau Ungaria de anumite sentimente de frustrare care duc înspre o diferențiere de valori faţă de Europa fondatoare, lucru de departe mult mai grav. Tocmai de aceea, rolul României în regiune ca stat (încă) stabil, cu o opinie publică şi o societate civilă activă şi covârșitor pro-europeană, este văzut de la Bruxelles ca unul esențial în a menține sus steagul european în Estul Europei.
În al doilea rând, Juncker ne-a oferit invitația ne-echivocă de aderare la zona euro, cel mai avansat “produs” al UE. În ciuda faptului că zona euro a trecut printr-un mic “cutremur” în aceşti ultimi ani din cauza crizei economice şi a slăbiciunii unor economii europene nereformate, măsurile deja luate şi cele aflate în faza de proiect repun pe şine ideea că evoluția proiectului european în ansamblul său este strâns legată de consolidarea monedei euro. Dincolo de faptul că preşedintele Comisiei a eliminat orice zvon cu privire la crearea unui Parlament special al zonei euro sau a unui buget separat din care România şi celelalte 7 state non-euro ar fi fost excluse, președintele Comisiei a preferat să vină cu o abordare inclusivă şi să ofere chiar şi ajutor activ, creând un instrument special de asistenţă tehnică şi financiară pentru aderare, croit pentru state membre cu o administrație încă slabă așa cum este România. Desigur, aici se mai pune şi problema pregătirii acestor țări aflate încă la poarta euro pentru convergența reală a economiilor acestora cu media zonei euro iar acest lucru pare a fi provocarea cea mai importantă în procesul de pregătire pentru aderare.
În al treilea rând, Juncker a spus explicit că România şi Bulgaria trebuie să devină neîntârziat membre ale spațiului Schengen şi a accentuat că intrarea lor ar contribui la sporirea securității frontierelor europene, arătând, în alte cuvinte că gestul său de susținere nu este doar unul politic ci este şi un act de acordare a încrederii. Această poziție nu este o surpriză din partea lui Juncker care a fost un suporter constant al aderării României la Schengen, ştiut fiind şi faptul că decizia finală este una politică, a statelor membre si nu a Comisiei Europene. Semnificativ este însă faptul că această idee este reluată într-un discurs de asemenea anvergură la numai câteva săptămâni după ce preşedintele Macron spunea contrariul la Bucureşti.
În al patrulea rând, președintele Comisiei s-a referit la centenarul României ca un moment de celebrare europeană, nu doar națională. Acest gest nu este unul întâmplător. Cei care au studiat în occident acea “istorie a Europei” fără nici un fel de mențiuni la statele din Est vor înţelege că integrarea istoriei unor state ca România în marea Istorie europeană este un gest politic extrem de important, inclusiv în procesul de re-construcţie a viitoarei UE.
În al cincilea rând, Juncker a arătat şi că propunerile inovative venite din partea României, atunci când vin şi dacă vin, sunt luate în considerare în mod cât se poate de serios. În acest sens, preşedintele Comisiei a preluat în discursul său ideea unificării președinților Comisiei şi Consiliului European venită din partea guvernului Cioloş anul trecut, într-un pachet de propuneri transmis cu ocazia summitului de la Bratislava. Evident, acest lucru nu înseamnă neapărat că noi am avut exclusivitatea acestor idei, dar ni se pare semnificativă “coincidența” că unele idei din acel material se regăsesc acum în discursul preşedintelui Juncker.
În sfârșit, cireașa de pe tort este, bineînţeles, invitarea României la a găzdui summitul re-fondării Uniunii Europene la Sibiu pe 30 martie 2019, la o zi după ieșirea Marii Britanii din UE. Dacă europenii au deja bine fixate în minte momente şi oraşe importante din istoria UE ca Maastricht sau Lisabona, începând cu 2019 Europa s-ar putea re-fonda pentru mulți ani înainte pe baza summitului de la Sibiu.
Așadar, avem la orizont până în 2019, trei evenimente majore: centenarul României moderne într-un an foarte probabil plin de dezbateri despre viitorul UE, președinția Consiliului Uniunii Europene (ianuarie-iulie 2019) şi invitația de a fi membri re-fondatori ai UE, al cărui simbol va fi summitul de la Sibiu din 30 martie 2019. Foarte probabil, felul în care vom ști să răspundem acestor oportunități va defini România pentru următoarele decenii. Din punct de vedere instituţional, vrem-nu vrem suntem parte activă a acestui proces datorită presedinției Consiliului UE. Prin urmare, nu putem alege să rămânem de-o parte. Fie ne asumăm această oportunitate cum se cuvine, nu doar instituţional ci în substanța ei, fie o ratăm, iar asta ne va marca percepţia şi “greutatea” în UE, atâta cât este, pentru mulți ani de acum înainte.
Copiii noștri vor trăi într-o Românie modernă, eliberată de tarele tranziției, o Românie care este un pilon al valorilor europene în Estul Europei sau într-o ţară periferică a unei Uniuni Europene din ce în ce mai integrate? Suntem pregătiți ca popor să ne asumăm această schimbare sau preferăm să ne luptam în continuare între noi, alimentați de frici si frustrări personale sau de grup irelevante la scara istoriei?
Răspunsurile la aceste întrebări vin din lucrurile simple, din răspunsurile pe care noi înşine, acasă, trebuie să ni le dăm, cu sinceritate. Unele din acele întrebări sunt:
- Suntem pregătiţi să trecem de acest “hop” politic al aderării la Schengen si să convingem că spațiul Schengen nu se poate reforma fără a avea în jurul mesei toate statele membre care, de drept, trebuie să fie acolo? Care ne este calendarul turului diplomatic în ţările membre care încă au rezerve? Cum avem de gând să răspundem unui eventual val migrator din Marea Neagră care este chiar acum testat de traficanți?
- Suntem gata sa aderăm la zona euro? Care ne este calendarul? Cum avem de gând să mergem către convergenţa reală astfel încât pierderea controlului asupra monedei naționale să nu se transforme într-un şoc pentru economie?
- Cum răspundem invitației Comisiei Europene de a face parte din Uniunea Bancară? Este dispusă BNR să renunțe la politica de auto-conservare şi să cedeze o parte din putere către organisme europene? Avem evaluări ale impactului acestui proces care să alimenteze o adevărată dezbatere şi decizie în cunoștință de cauză?
- Cum facem să avem o președinție a Consiliului UE de succes? Care ne sunt prioritățile? Cine ne va reprezenta?
- Cum facem ca Centenarul României moderne să nu fie încă o serbare patriotică fără conținut ci să fie în fază cu procesul de evoluție în care este angrenată partea de lume căreia îi aparținem, cu aspirațiile noastre pentru un trai decent nu doar material ci şi moral? Între altele, probabil că nu punându-i responsabili pe Ecaterina Andronescu şi pe un jurnalist de la Antena 3, așa cum a făcut recent coaliția de la putere.
Acum 99 de ani, pe 7 mai 1918, România era refugiată la Iaşi, traumatizată de războiul pe care părea ca îl pierduse mergând pe mâna rușilor. După numai câteva luni, știind să profite de contextul potrivit şi de viziunea unor mari oameni de stat, România ajungea la apogeul său istoric. La 99 de ani de la acel moment, România are din nou în faţă o oportunitate istorică. Vom şti să profităm de ea?
Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro
