Zilele trecute ministrul Justitiei isi anunta intentia de a analiza considerentele pe care le folosesc instantele de judecata atunci cand judeca cererile de liberare conditionata. Citind aceasta stire ma gandeam ca, in sfarsit, poate se va gasi o solutie la practica extrem de eterogena asociata acestei proceduri. Astazi, insa, am vazut o reactie foarte ostila la adresa acestei initiative din partea unuia dintre sindicatele personalului de penitenciare. Acesta este motivul pentru care am decis sa pun pe hartie cateva ganduri cu privire la procedura si practica liberarii conditionate.
Liberarea conditionata a fost introdusa in practica penala pe la sfarsitul secolului 19, inceputul secolului 20, dupa indelungi dezbateri si conferinte internationale. Rolul acestia era de a reduce efectele indezirabile ale inchisorii, de a motiva detinutii sa depuna eforturi in vederea indreptarii lor morale si de a-i sprijini pentru o intoarcere graduala in comunitate. Pe scurt, logica institutiei era de a-i libera mai devreme de termen pe cei care dadeau dovada de indreptare. Cu alte cuvinte, liberarea conditionata a fost conceputa in principal ca un dispozitiv motivational: daca iti insusesti cuvantul Domnului, dai dovezi de purtare civilizata etc., poti sa fii liberat conditionat. Stim din pedagogie ca, pentru ca recompensa sa fie eficienta, ea trebuie sa fie clara, legata de un anumit comportament concret, imediata si previzibila. Prin urmare, pentru ca liberarea conditionata sa fie o institutie motivatoare, detinutul trebuie sa stie care sunt pasii pe care trebuie sa ii parcurga pentru a o obtine. In linii mari, logica institutiei s-a pastrat si astazi.
Liberarea conditionata este definita in Codul Penal ca o modalitate de individualizare a executarii pedepsei cu inchisoarea ce se poate aplica persoanelor condamnate daca sunt intrunite o serie de conditii: persoana condamnata sa fi executat cel putin 2/3 din durata pedepsei, in cazul inchisorii care nu depaseste 10 ani, sau cel putin ¾ din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, in cazul inchisorii mai mari de 10 ani, cel condamnat se afla in regim semideschis sau deschis; condamnatul si-a indeplinit integral obligatiile civile stabilite de catre instant, in afara de cazul in care dovedeste ca nu a avut posibilitatea sa le indeplineasca si instanta are convingerea ca persoana s-a indreptat si se poate reintegra in societate (art. 100 Cod Penal). Pe langa aceste conditii, Codul penal mai prevede si alte calificari – cum ar fi pentru persoanele care au depasit varsta de 60 de ani, cum se cuantifica munca prestata pe durata detentiei etc. Nu voi intra in aceste detalii tehnice pentru a nu complesi cititorul cu prea multe informatii care nu au legatura directa cu argumentul acestui articol. As vrea, insa, sa fac cateva precizari in legatura cu procedura concreta de acordare a liberarii conditionate. Intr-o prima etapa, decizia de a propune sau nu un detinut pentru liberare conditionata se ia de catre o comisie de propuneri pentru liberare conditionata condusa de catre un judecator de supraveghere a privarii de libertate. In comisie mai participa directorul locului de detinere, directorul adjunct responsabil cu reintegrarea sociala, seful sectorului regim, seful sectorului paza si un consilier de probatiune. Propunerea de liberare conditionata se adopta in baza unei analize atente a dosarului detinutului si a raportului de la serviciul de reintegrare sociala, care arata participarea detinutului la programe, scolarizare, calificare, munca etc. si dupa audierea persoanei condamnate. Propunerea comisiei se ia cu majoritate de voturi. Propunerea comisiei este, apoi, inaintata instantei de judecata impreuna cu documentele justificative. La sedinta de judecata privind liberarea conditionata participa, pe langa judecator, detinutul si procurorul. In cazul in care comisia a propus amanarea liberarii conditionate, detinutul are dreptul sa se adreseze direct instantei.
In experienta mea de cercetator in spatiul carceral, m-am intalnit frecvent cu criticile la adresa modului de judecare a liberarii conditionate. Cele mai multe critici au venit din partea detinutilor. In mare parte acestia se plangeau de faptul ca acordarea liberarii conditionate a devenit un fel de loterie. La conditii si situatii aproximativ identice, solutiile instantelor au fost diametral opuse. Am intalnit detinuti care aveau o cariera infractionala bogata si care au fost liberati conditionat la primul termen. Am intalnit, insa, si detinuti fara antecedente penale, cu un comportament optim in penitenciar si cu fapte relativ usoare care erau amanati la instanta pentru 4 sau 6 luni. In multe cazuri, detinutii puteau dovedi ‘indreptarea’ prin recompensele primite in penitenciar si, cu toate acestea, erau amanati de catre instanta. Am intalnit detinuti care ‘isi faceau afaceri judiciare’ (inventau litigii) in alte peniteciare pentru ca cererea de liberare conditionata sa le fie judecata de o alta instanta decat cea de care apartinea penitenciarul in care si-au executat cea mai mare parte din pedeapsa. Evident ca, in aceste conditii, influenta motivatoare a liberarii conditionate despre care am vorbit mai sus si-a pierdut din forta. Detinutii nu mai stiu ce comportament anume este recompensat prin liberare conditionata. De ce sa mai participe la programe? Sau sa presteze activitati lucrative?
O alta critica oarecum indreptatita, impartasita atat de catre detinuti, cat si de catre o parte din personalul de penitenciar, este procedura confuza si prea indelungata. Asa cum am vazut mai sus, recompensa trebuie sa urmeze cat mai repede comportamentului dezirabil. Ori, in realitate, procedura liberarii conditionate poate sa dureze uneori saptamani intregi, iar rezultatul este extrem de imprevizibil. De ce este nevoie ca o instanta de judecata sa se mai pronunte inca o data asupra unei cereri aprobate sau respinse de catre o comisie condusa de un judecator? Poate aceasta procedura ar avea mai mult sens ca o cale de atac. Cum poate o instanta de judecata sa infirme o propunere a comisiei de propuneri pentru liberare conditionata, in conditiile in care toti cei care au participat la decizia comsiei sunt mult mai bine informati cu privire la persoana si comporatmentul detinutului decat orice instanta de judecata? Cu ce legitimitate opereaza instanta in acest caz? Oare ce autoritate mai are o comisie de propuneri in conditiile in care foarte multe din deciziile sale sunt infirmate de catre instante?
Acestea sunt cateva din intrebarile importante pe marginea institutiei liberarii conditionate. Decizia ministrului Justitiei de a analiza practica liberarii conditionate este una oportuna, in opinia mea. Cred ca detinutii au dreptul sa stie inca din prima zi de detentie care sunt pasii concreti pe care trebuie sa ii parcurga pentru a beneficia de liberare conditionata. Nevoia de certitudine este o nevoie umana extrem de importanta mai ales in context carceral, iar liberarea are o semnficatie aproape mistica pentru persoanele aflate in detentie. Fara predictibilitate, liberarea conditionata este golita de sens si devine doar o rutina precum cea a verificarii gratiilor. Consecintele unei practici restrictive de liberare conditionata se reflecta nu numai la nivel individual, ci si la nivel de sistem peniteciar. Liberarea conditionata regleaza iesirile din sistem, iar o practica restrictiva in acest sens contribuie semnificativ la supra-aglomerare. Este adevarat ca majoritatea detinutilor in Romania se libereaza conditionat, dar ar fi util de stiut cati se libereaza imediat dupa indeplinirea fractiei si cati se libereaza mult mai tarziu.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe
