Unde sunt fabricile lui Ceausescu?

de Mihai Maci     Contributors.ro
Vineri, 8 septembrie 2017, 11:49 Actualitate | Opinii

Mihai Maci
Foto: Arhiva personala

În drumurile noastre zilnice ni se întâmplă să trecem, nu departe de centrul oraşului, pe lângă mari câmpuri de ruine. Celor tineri nu le spun nimic; mulţi le-au prins doar ca ruine – în diverse stadii de degradare – şi aşteaptă ziua în care, pe terenul curăţat de ultimele resturi de moloz, vor răsări, srălucitoare şi policrome, mall-urile sau “cartierele rezidenţiale”.


Pentru cei trecuţi de 45 de ani, clădirile fără ferestre şi uşi, invadate de ierburi, înseamnă cu totul altceva: mulţi şi-au început în ele viaţa de adulţi, iar unii şi-au trăit în perimetrul lor o bună parte a vieţii. Pentru ei, ruina clădirilor e pandantul propriei decreptitudini fizice: dovada cea mai bună că lumea se precipită, buimacă, spre propriul ei sfârşit. Toate clădirile dau impresia durabilităţii; acestea erau – în plus – populate de o groază de oameni şi zidurile lor întorceau ecoul a nenumărate voci: comenzi răstite, râsete, ţipete, discuţii la o ţigară, şedinţe şi discursuri pe care nu le asculta nimeni. Peste tăcerea de acum va veni huruitul mecanic al utilajelor ce vor schimba peisajul. Atât mall-ul, cu învelişul lui de tablă şi plexiglas, cât şi blocurile noi, învelite în polistiren, sunt departe de-a oferi impresia de stabilitate a vechii fabrici. Lucrurile noi par a fi făcute pentru a fi înlocuite cu altele – căci poate tocmai aceasta e esenţa “schimbării” pe care o invocăm atât de des. Lucrurile vechi se duc pentru totdeauna şi-i antrenează în naufragiul lor pe cei care şi-au împletit destinul cu ele. Cândva, ruinele de azi erau mândria lui Ceauşescu: fabricile “epocii de aur”. Deşi faptul de-a fi muncitor nu era un ideal în acele vremuri, mulţi din angajaţii lor au ajuns să se identifice cu ele. Şi mulţi din aceşti mulţi – deşi le-au trăit istoria – n-au înţeles cum au putut ajunge marile fabrici nişte ruine cărora li se şterg şi urmele.

Povestea lor începe demult, cu toate că industria noastră e tânără – cea mai mare parte a ei nedepăşind viaţa activă a celor care acum se apropie de 80 de ani. Un volum dedicat industriei româneşti sub Carol al II-lea (şi publicat după fuga acestuia), în 1940[1], recunoştea – în prima frază – că, până în 1918, România (pe atunci mică) fusese “o ţară eminamente agricolă”.  Aceeaşi sursă menţionează, în acelaşi an, numărul de 260.000 de muncitori industriali în întreaga ţară. Cifra aceasta trebuie raportată la o populaţie de 20.000.000 de locuitori ai ţării (19.933.802 recenzaţi în 1939), înainte de pierderile teritoriale din vara lui 1940. După cum e de aşteptat, majoritatea fabricilor semnificative în diversele ramuri ale industriei (exceptând-o pe cea petrolieră, centrată în jurul Ploieştiului), precum şi majoritatea muncitorimii (aproape 20 %) era localizată în capitală. România era, într-adevăr, o ţară agrară. Publicat în 1933 la prestigioasa editură Brockhaus din Leipzig, albumul “Rumänien. Landschaft. Bauten. Volksleben.”, nu are, între cele 304 fotografii ce prezintă detaliat lumea românească a epocii decât două (!) care trimit la industrie: una cu sondele de la Moreni şi alta cu rezervoarele de petrol din portul Constanţa. Să nu uităm că petrolul e, totuşi, o materie (aproape) primă, iar exploatarea lui (atât extragerea, cât şi rafinarea) era făcută fie de consorţii străine, fie în colaborare cu acestea. “România pitorească” era, într-adevăr, o ţară agrară. Numai că nici cu agricultura nu stăteam prea bine. Pe cât de adevărat e faptul că – în 1938 – România era a treia ţară europeană ca suprafaţă agricolă (fiind devansată doar de Franţa şi de Polonia), pe atât de adevărat e şi acela că, în acelaşi an, ţara noastră era antepenultima (înaintea Portugaliei şi a Greciei – care nici nu contau la scara europeană a teritoriilor arabile) la randamentul cerealelor – principalele culturi agricole – la hectar.[2] Raţiunea acestei discrepanţe e simplă: agricultura României era una primitivă, bazată pe practici ancestrale, lipsită de mecanizare (România e antepenultima şi la numărul de hectare ce reveneau unui tractor în epocă), de un sistem de irigaţii, de selecţie a soiurilor de plante (şi a raselor de animale), de ierbicidare (sau de vaccinare), de centre teritoriale de prelucrare a materiei prime (industria conservelor e ca inexistentă în 1940) şi – neîndoielnic – de specialişti agricoli. Imaginile rurale ale albumului editat de Brockhaus ne arată o agricultură de Ev Mediu în anii ’30 ai secolului XX. Şi totuşi, ceva se schimbase: crearea statului modern (român după 1859 în vechiul Regat şi consolidarea celui maghiar după 1867 în Transilvania) are ca efect integrarea satelor ancestrale în plasa administraţiei moderne. Aceasta înseamnă, între altele, două împroprietăriri (pe vremea lui Cuza şi în 1921), o primă reţea de drumuri (cele mai multe de pâmânt), imergenţa unei legislaţii care să reglementeze suprafeţele funciare şi a relaţiilor de producţie, igienizarea unei lumi cvasi-naturale, generalizarea (treptată) a educaţiei primare şi, încet – încet, o uşoară modificare a tehnologiilor agricole (de pildă trecerea de la plugul de lemn cu brăzdar de fier (ce ne vine de la romani) la plugul integral metalic (al cărui brăzdar pătrunde mai adânc în pământ). Toate acestea au un efect direct la nivel demografic: puţinele lucruri făcute la finele secolului XIX şi începutul secolului XX sunt suficiente pentru a reduce mortalitatea infantilă în rural (la care, cu toate acestea, suntem campioni europeni, cu 182,5 copii morţi până la un an la mia de născuţi vii – adică aproape 20 % !) şi a majora numărul celor care au şansa de a creşte (România fiind în epocă a doua ţară europeană, după Albania, ca rată a natalităţii). Acest lucru înseamnă că populaţia rurală creşte în continuu – aproape ca în logica malthusiană – în vreme ce suprafaţa agricolă rămâne constantă, sau se măreşte mult mai puţin (în urma împroprietăririlor). De aici două consecinţe: prima – un excedent de mână de lucru în rural care are ca efect imposibilitatea introducerii unor tehnici şi tehbologii mai performante în agricultură. Evident că agricultura mecanizată era mult mai eficientă în epocă, însă introducerea ei în România – fără absorbţia surplusului de mână de lucru – ar fi lăsat literalmente muritori de foame o mulţime enormă de oameni. Astfel că în satele noastre se munceşte epuizant – şi primitiv – pentru o producţie minimală. (Același lucru se va întâmpla după Revoluție: menținerea tuturor muncitorilor pe ștatele de plată ale fabricilor înseamnă imposibilitatea restructurării și retehnologizării acestora. Părțile neproductive nu pot fi eliminate – pentru a stopa deficitele în creștere și a orienta bugetul spre sectoarele rentabile – din rațiuni electorale.) A doua consecinţă (legată de primă) e tocmai aceasta – excedentul populaţiei rurale, pentru a permite eficientizarea agriculturii, ar trebui drenat în altă direcţie. Aceasta e problematica cu care Virgil Madgearu îşi deschide clasica sinteză cu privire la “Evoluţia Economiei Româneşti după războiul mondial” din 1940. Concluzia cărţii lui Madgearu e aceea că dezvoltarea viitoare a României presupune deopotrivă industrializarea şi raţionalizarea producţiei agricole (realizată în bună măsură prin pătrunderea producţiei industriale în lumea satului). Virgil Madgearu nu era socialist – şi cu atât mai puţin comunist (deşi comuniştii îi vor exploata memoria dat fiind dramaticul său sfârşit în perioada guvernării legionare), ci ţărănist. Însă, departe de viziunea bucolică a sămănătorismului, el înţelegea că satul nu se poate dezvolta decât schimbându-se. Pe de altă parte, în epocă mai era clar încă un lucru: lipsită de industrie, România avea profilul tipic al unei ţări coloniale. Adică a unei ţări care are resurse, dar care nu are capitalul, expertiza şi tehnologia necesară pentru a le exploata şi, ca atare, e nevoită să le concesioneze străinilor. Pozitivul balanţei comerciale – atât cât era el – era dat, pe de-o parte, de importul redus (produsele de lux erau pentru o mică protipendadă, iar industrie care să fie dotată cu cele necesare nu prea era), pe de alta, de exportul de materie primă (petrol, cherestea şi crereale). Demografia galopantă, excesul de mână de lucru (lipsită de specializare), exportul de materii prime, incapacitatea exploatării propriilor resurse, concesiunile străine (la care poate fi adăugată instabilitatea politică şi proverbiala corupţie balcanică) făceau ca România acelui timp să arate – în ciuda vârfurilor la care ne raportăm metonimic – exact ca o ţară tipică a lumii a treia. Ca şi cum nu ar fi fost suficient, ţara mai cunoaşte trei valuri de dezorganizare economică: cel antrenat de “românizare” (confiscarea în perioadă legionară şi antonesciană a industriilor şi comerţului evreiesc), mobilizarea unei părţi semnificative a mâinii de lucru şi rechiziţionarea unei bune părţi a producţiei pentru front şi, în fine, ocupaţia rusescă cu spolierea sistematică a tot ceea ce putea fi luat drept “contribuţie pentru armata aliată”. Dacă ni se spune că în România se trăia mai bine decât în alte ţări europene din perioada Războiului e din cauză că ţara nu a fost – decât în mică măsură (în decursul a două luni) teatru de operaţiuni militare şi pentru că marea majoritate a populaţiei se mulţumea cu puţin. Ultimul act al vechilor nenorociri îl reprezintă foametea din 1946 – 1947 datorată secetei şi slabelor recolte agricole. Aceasta e ţara pe care, în 1948, pun mâna comuniştii.

1948 nu înseamnă doar acapararea întregii puteri de către comunişti, ci şi fixarea definitivă a modelului comunizării în toate ţările aflate la discreţia armatelor lui Stalin. După ce refuzase (şi-şi obligase acoliţii estici să refuze) Planul Marshall şi pus în faţa integrării economiilor vestice pe care acesta o accelera, Stalin hotărăşte să unifice şi el, cât mai rapid cu putinţă, economiile estice într-un sistem comun. Modelul acestuia urma să devină “marea economie sovietică” cu reţeta ei bazată pe industrializarea masivă, cu accent pe industriile grele (extractivă, siderurgică şi de constructoare de maşini). Trebuie spus că, dincolo de voinţa lui Stalin (care era, în sine, o limită idepasabilă), acest model de dezvoltare exercita în epocă o reală fascinaţie chiar asupra unor oameni ce nu simpatizau cu dictatorul de la Kremlin. Căci industrializarea forţată la care acesta supusese – fără nici un interes faţă de costuri (mai ales de cele în vieţi umane) – Rusia Sovietică îşi dovedise valabilitatea în războiul împotriva Germaniei Naziste. Orice război modern e, în primul rând, un război al economiilor şi în mod particular al industriilor producătoare de armament. Or, economia lui Stalin a făcut faţă cu succes acestui tip de război. Nu trebuie ignorată contribuţia celorlalţi aliaţi, în mod particular a americanilor – cu faimoasele acorduri de land-leasing (de la care porneşte Planul Marshall) şi cu convoaiele Mării Nordului – însă greul l-a dus industria sovietică (înfruntând carenţa mâinii de lucru şi, adesea, delocalizările impuse de evoluţia frontului). Până la urmă capacitatea acesteia de a produce pe bandă rulantă tancuri T 34 şi avioane Iliuşin e cea care, dublată de o rezervă inepuizabilă de soldaţi, a întors înapoi – până la Berlin – armatele lui Hitler. Şi cum succesul justifică orice, şi industrializarea stalinistă – oricât de violentă a fost ea – şi-a găsit post-factum justificarea.  În ceea ce priveşte România de după 1948, partea proastă e aceea că violenţa statului la adresa societăţii, ce devine din ce în ce mai puternică, nu e însoţită (în primul deceniu) de accelerarea procesului de industrializare. Stalin – şi după el încă un timp Hruşciov – tratează România efectiv ca pe o colonie proaspăt cucerită, pe care o exploatează cu brutalitatea (şi impunitatea) învingătorului. Faimoasele sovromuri nu sunt forme de trasfer tehnologic, ci pur şi simplu alocarea unor echipamente (cel mai adesea maşini industriale) cu un scop precis: anume acela de a exploata maximal o anumită ramură economică. O mică franjă a populaţiei rurale e absorbită în aceste activităţi (altminteri bine remunerate), alta în reconstrucţia oraşelor care fuseseră afectate de război, în fine, o alta în rudimentele industriei care se începe să se dezvolte (copiind echipamente ruseşti – precum faimoasele IMS-uri care erau varianta locală a GAZ-urilor sovietive). Chiar dacă mişcarea de populaţie nu e încă de amploare, ea face vizibilă discrepanţa de venituri dintre muncitorul urban şi ţăranul aservit statului. Căci, din momentul în care România începe să se industrializeze, modelul stalinist funcţionează la turaţie maximă. La începutul anilor ’30, când Rusia intră în epoca piatiletkăi (a planurilor cincinale), Stalin rezolvă în modul cel mai brutal cu putinţă problema fondului de investiţii pe baza căruia se poate dezvolta industria: transformând ţăranii sovietici în ocnaşi condamnaţi la muncă silnică. Tot produsul lor – uneori tot la propriu, inclusiv sămânţa pe anul viitor (aşa cum s-a întâmplat în Ucraina în perioada Holodomor-ului) – este rechiziţionat de stat pentru alimentarea muncitorilor industriali, iar ce rămâne e vândut, la preţ de dumping, pe pieţele internaţionale pentru a obţine valuta necesară licenţelor, instalaţiilor şi investiţiilor industriale. Soluţia e barbară – căci face milioane de victime – dar rezolvă trei probleme: aduce rapid hrană şi bani în oraşe şi industrie, suprimă (prin genocid) excedentul demografic din rural şi frânge rezistenţa ţărănimii la politicile arbitare ale statului. Aşadar, deloc întâmplător, Gheorghiu-Dej adoptă modelul rusesc al colectivizării ca precondiţie a industrializării României. Foametea intenţională e sporadică în comunismul autohton, ţăranimea fiind supusă – încă înaintea colectivizării – prin sistemul cotelor (menite atât susţinerii populaţiei urbane în creştere, cât mai ales plăţii în natură a datoriei de război faţă de ruşi) şi, mai apoi, prin deportări masive, reprimarea violentă a răscoalelor şi arestări ale elitei rurale (asimilată chiaburimii). Dacă în interbelic ţăranul era doar sărac, în comunism el devine un adevărat paria al lumii noi. Această degradare a condiţiei rurale e un motiv în plus al exodului rural care se accentuează în a doua jumătate a anilor ’50, odată cu începutul industrializării efective a României.

Schema dezvoltării comuniste e cea stalinistă (în fapt occidentală, dar de secol XIX), în care accentul cade pe industria extractivă, cea siderurgică şi, în fine, cea constructoare de maşini. Rudimentele unor asemenea industrii existau în România interbelică (de pildă oţelăriile de la Reşiţa sau uzinele Malaxa din Bucureşti), însă “transpunerea în practică a programelor Partidului” obligă nu doar la refacerea lor radicală, ci şi la deschiderea altor centre şi la dezvoltarea unei reţele (naţionale) de industrii conexe pe lanţul de producţie. Cele mai multe sunt create de la zero, adică de la clădirile propriu-zise. Această activitate titanescă are un avantaj social: ea valorizează preponderent munca fizică şi nespecializată a cohortelor rurale care, în marea lor majoritate, nu aveau decât şcoala primară. “Şantierele socialismului” – de la Bumbeşti-Livezeni la “23 August” şi de la asamblarea traverselor pe noile linii ferate (CFR-ştii fiind – sub Dej – “avangarda clasei muncitoare”) la construcţia infrastructurii combinatului siderurgic de la Galaţi – devin debuşeul tineretului rural, care “se califică la locul de muncă” şi primeşte şi un apartament (din cele pe care tot el le construieşte) în “cartierele-dormitor” din jurul noilor fabrici. Oricât de grele sunt condiţiile acestor începuturi, pentru cei mai mulţi din tinerii acelor vremuri condiţia de muncitor – fie şi necalificat – era infinit superioară vieţii pe care o părăsiseră în rural.


Angajarea la stat presupunea garanţia unui venit minim (dar care creşte în timp) – spre deosebire de dependenţa de condiţiile meteorologice şi de ciclurile entomologice ale vieţii agricole, presupunea o hrană zilnică cu aport proteic – în vreme ce cea rurală era, prea adesea, doar vegetală şi bazată pe cereale (o arată incidenţa pelagrei la sate), de asemenea mai presupunea posibilitatea schimbării hainelor (salopetele fiind adesea oferite de fabrică), a unei igiene corporale (la început în băi publice şi incluzând dezinsecţia cu DDT) şi a unor servicii medicale mult mai generoase decât cele de acasă şi, în fine, presupune din ce în ce mai mult o locuinţă personală – fie şi de “confort redus” – care asigura spaţiul de intimitate al familiei nucleare. Evident că prin căsătorie veniturile familiei se multiplicau, iar copiii – de la vârsta creşei – erau preluaţi (gratuit) de sistemul de stat pe perioada cât părinţii erau la slujbă. În fine, deloc neglijabil era şi faptul că oamenii acelui timp aveau posibilitatea de a-şi completa studiile – tot gratuit – şi de a avansa profesional (ceea ce se traducea, adesea, şi prin mutări – profesionale sau de domiciliu – mai avantajoase). Dacă-i judecăm după standardele noastre de astăzi, oamenii acelui timp ne par, neîndoielnic, săraci. Dar, aşa săraci cum erau, aveau o condiţie mult mai avantajoasă decât cea a părinţilor lor care crescuseră în rural şi rămăseseră captivi în sclavia la care comunismul incipient condamnase satul. Deja la începutul anilor ’60 tendinţa e marcată: copiii satului – şcolarizaţi până la nivelul a opt clase – sunt din ce în ce mai animaţi de tentaţia oraşului. Şi astfel asistăm la primul exod al lumii noastre – cel al urbanizării.

În 1964 Dej îi spune “nu!” lui Hruşciov şi economistului său, Evgheni Valev, care vedea posibilă o “diviziune a muncii” între ţările blocului estic, de pe urmă căreia România s-ar fi ales (alături de Bulgaria şi vestul Ucrainei) cu statutul de producător agricol. Mai înainte de toate, era limpede că tendinţa urbanizării nu mai putea fi oprită. Pe de altă parte, condiţia de ţară agricolă ar fi condamnat România la un statut subaltern faţă de ţările estice industrializate (şi în primul rând faţă de Rusia Sovietică) deoarece cu greu – dacă nu imposibil – materia primă poate suplini prin cantitate ceea ce produsul industrial încorporează ca şi calitate. Dej înţelegea bine că defazajul cronic – în defavoarea noastră – al balanţei de plăţi, dublat de incapacitatea de-a produce produse industriale de masă înseamnă dependenţă eternă de Rusia Sovietică. În fine – aşa cum a văzut-o bine Gregor von Rezzori – edificarea industriilor ar fi dus la crearea clasei muncitoare care, la rândul ei, oferea “baza de masă” a Partidului şi legitima pretenţiile conducătorilor săi. Cert e că în aprilie 1964 România alege tranşant industrializarea masivă şi rapidă, eliberează deţinuţii politici (dintre care unii cu competenţe utile în noile proiecte), se reorientează spre vest (ca sursă a licenţelor şi a tehnologiilor) şi, în reacţie la Rusia şi la acoliţii ei estici, începe pe de-o parte să viseze la autarhia economică, pe de alta să vizeze pieţe tot mai îndepărtate pentru desfacerea produselor ei. “Declaraţia de independenţă” a lui Dej şi, apoi, “fronda” lui Ceauşescu – culminând în 1968 cu condamnarea invaziei Cehoslovaciei de către armatele Pactului de la Varșovia – sunt vectori eficienţi în contactele economice dintre România şi ţările occidentale (sau cele extrem-orientale). Se multiplică joint veture-urile precum autoturismele Dacia – Renault, camioanele DAC – MAN, avioanele ROMBAC, iar stabilirea relaţiilor diplomatice cu Republica Federală Germania (în 1967),  păstrarea celor cu Israelul în timpul Războiului de Şase Zile (tot 1967), medierea apropierii americano-chineze şi, în fine, acordarea “clauzei naţiunii celei mai favorizate” de către Statele Unite (din 1975)  încadrează aderarea României 9 ca primă țară comunistă) la Fondul Monetar Internaţional, în 1972.  Racordurile externe ale ultimului Dej şi, mai ales, cele ale primului Ceuşescu (perioada ce-i leagă pe cei doi fiind aceea a prim-ministeriatului lui Ion Gheorghe Maurer) aduc în ţară, sub forma creditelor sau a contractelor externe, o parte însemnată din fondurile necesare edificării şi dezvoltării industriilor. Acest lucru are o consecinţă socială directă, căci Ceauşescu îşi poate permite un timp să relaxeze presiunea pe care-o presupunea acumularea exclusiv internă a fondului de investiţii industriale. Drept urmare, satul – deşi integral colectivizat – recuperează parte din declajul ce-l separă de oraş. Aceasta e perioada construcţiilor de cărămidă ce redefinesc arhitectura rurală românească şi marchează – mai mult chiar decât impunerea CAP-urilor – ruptura cu tradiţia ancestrală a casei de pământ bătut şi a inventarului minimal (şi aproape exclusiv de lemn) al interiorului.

Însă marea schimbare se produce în urban: faţa oraşelor româneşti se schimbă decisiv şi acestea îşi dobândesc fizionimia care le face recognoscibile. Oraşele trecuseră prin două mari mutaţii până la venirea comunismului: mai întâi la finele secolului XIX, când se construiesc – de către marii proprietari locali – centrele istorice, apoi în anii ’30, când apar “cartierele funcţionarilor” şi se implantează primele industrii la marginea lor. Repede de tot, aceste industrii – extinse – sunt înglobate în oraşul comunist, care darâmă cartierele rurale periferice şi le înlocuieşte cu ansambluri de blocuri. Între acestea din urmă apar magazinele, şcolile, dispensarele şi parcurile; o întreagă lume “sistematizată” pentru dezrădăcinaţii satului. Astăzi, aceste blocuri au un aer cenuşiu şi trist (majoritatea fiind neîntreţinute sau slab înreţinute în ceea ce priveşte aspectele comune: faţadă, scară interioară, reţea termică), însă – în epocă – “mutarea la bloc” a reprezentat o promovare socială pentru o enormă masă de populaţie rurală (până în 1989 aproape jumătate din lumea satului se mută la oraş). În majoritatea cazurilor, noii urbanizaţi descopereau nu doar confortul unui spaţiu personal – în rural, la fel ca-n primul deceniu postbelic (dar, fireşte, din alte raţiuni), trăindu-se adesea “la comun” – ci şi igiena pe care o aduce racordarea fiecărei familii la reţeua de apă. Generalizarea electrocasnicelor, a radioului şi apoi a televiziunii şi, în egală măsură, a concediilor plătite au ca efect creşterea timpului liber, lărgirea orizontului şi relativa “îmburghezire” a clasei muncitoare. În fine, şcolarizarea gratuită dă oricui e capabil să înfrunte examenele – pe atunci riguroase – şansa unei ascensiuni sociale de nesperat într-o singură generaţie. Toate acestea fac ca nu doar peisajul fizic al oraşelor să se schimbe, ci şi peisajul lor uman. Ceea ce s-a văzut bine în epocă, dar tinde să să fie erodat de nostalgie acum, e faptul că această schimbare a fost tot timpul “încadrată”: în fapt, ea era expresia “programului Partidului de transformare socialistă a României”. Urbanizarea (accelerată), la fel ca şi şcolarizarea erau doar două din colţurile unui triunghi care avea în al treilea vârf (cel ce le determina pe toate) industrializarea. Împrumuturile externe şi mâna de lucru ieftină a noilor orăşeni sunt puse la lucru în edificarea fabricilor şi a combinatelor cu care Ceauşescu reconfigurează harta României. În decurs de 16 ani – între 1965 şi 1981 – apar industrii întregi, cu uzinele aferente, se naşte o interconectare a sectoarelor productive necunoscută până atunci, se construieşte într-un ritm greu imaginabil – şi nu doar fabrici şi blocuri, ci şi hotelele Litoralului şi ale staţiunilor – iar drumurile încep să se umple de maşini personale. Orice s-ar spune retrospectiv, perioada aceasta a fost aceea a unui boom economic, iar cei care l-au trăit îi păstrează amintirea. Ar mai trebui adăugat un lucru: descoperirea noului nu a dus, pe vremea aceea, la excesele cu care suntem obișnuiti astăzi. Asta deoarece morala socială restrictivă a “gurii satului” a fost înlocuită cu “etica şi echitatea” statului autoritar. Toată lumea ştia – căci acesta o reamintea mereu (şi prin media, şi direct, prin nesfârşite şedinţe) – că Partidul e pe poziţii şi veghează ca “totul să se desfăşoare în ordine”. Faptul că în oraşe trăiau şi victimele represiunii din anii ’50 nu e o evidenţă pentru mulţi; căci pe de o parte proaspeţii urbanizaţi sunt prea prinşi cu treburile lor, pe de alta cei ce cunoscuseră represiunea preferă, cel mai adesea, să tacă. Dar, în mod cert, ei – vechii orăşeni – văd cum lumea lor e submersă de mulţimea de muncitori care, dincolo de salopetă şi de costumul ieftin, îşi păstrează reflexele rurale. Urbanitatea generaţiilor crescute la oraş se restrânge şi apoi dispare înecată de această maree umană care investeşte blocurile la fel de natural ca iedera balcoanele. Poate că nu era neapărat un lucru care să stârnească melancolie, căci noii veniţi aspiră – în chip firesc – la mai mult: un apartament mai mare, mobilier (dacă se poate) “ de epocă” şi, mai ales, să-şi vadă copiii cu studii, ajunşi în acele profesii în care altădată se ilustra burghezia urbană: medici, profesori, avocaţi, ingineri. Dar n-a fost să fie. Epocii de creştere, i-a urmat penuria anilor ’80.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro


























​MASA ROTUNDA Ce fac si ce ar putea sa faca bancile pentru economie si companii? Economistii sefi ai primelor 3 banci comerciale, in dialog cu cititorii  HotNews.ro, luni, de la ora 9:00

Am vazut saptamana trecuta ca Institutul de Statistica a anuntat o crestere economica record - insa analistii si economistii, ne anuntam ca de fapt lucrurile nu sunt chiar atat de roz. Este economia bine finantata in acest moment? Se fac investitii private? Dar publice? Cum pot ajuta bancile mai mult economia, statul si companiile private? La toate aceste intrebari vor raspune Horia Braun, economistul sef al BCR, alaturi de Florian Libocor (economistul sef al BRD-GSG) si de Andrei Radulescu (economist sef al BT) in cadrul mesei rotunde care va avea loc, luni, 20 noiembrie, incepand cu ora 9:00.

1947 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Marţi