​Op-ed

Slabiciunile din fundatia zonei euro si ce ar trebui sa faca Romania

de Lucian Croitoru     HotNews.ro
Marţi, 18 iulie 2017, 17:00 Actualitate | Opinii

Lucian Croitoru
Foto: Agerpres
Nu știu să existe un proiect economic mai mare, mai vizionar și potențial mai benefic pentru România decât intrarea în Uniunea Monetară Europeană, căreia pe scurt i se spune zona euro. Realizat la timp și cu respectarea legităților economice, acest proiect va aduce României beneficii economice enorme. Realizat în grabă, fără a ne asigura că atât zona euro, cât și țara noastră îndeplinesc condițiile cheie necesare pentru ca uniunea monetară să funcționeze optim, acest proiect poate produce mai mult rău decât bine.

Ideile pe scurt:

·       La aproape 19 ani de la crearea zonei euro, nu toate condițiile pentru ca ea să producă beneficii nete sunt îndeplinite, iar criza din Grecia a arătat ce probleme apar din această cauză și ce mult costă acest lucru.  Probleme sunt în ambele fundații: în cea democratică și politică și în cea economică.

·       Lipsa unei uniuni politice face ca împărțirea riscurilor prin transferuri fiscale să rămână problematică. 

·       În zona euro, construirea unor atitudini similare față de inflația prețurilor și a salariilor rămâne principala provocare. Dacă nu va fi rezolvată, istoria se va repeta: surplusurile tot mai mari de economisiri din Germania, Olanda, Austria și alte economii din zona euro vor face ajustările din țări ca Italia, Grecia și Spania să fie făcute cu costuri drastice, prin creșterea șomajului și prin reduceri de salarii, așa cum s-au făcut și după izbucnirea crizei din 2008.

·       Pentru a compensa slăbiciunile din fundația politică și din cea economică, membrii zonei euro au dezvoltat o suprastructură instituțională complicată, care nu poate însă rezolva problemele de fond.

·       Având aceste caracteristici, mulți economiști gândesc că atingerea scopurilor economice ale zonei euro este incertă și, din această cauză, chiar viitorul ei este incert. Arăt ce obiectiv trebuie să-și asume România pentru a contribui la progresul zonei euro.

·       Pentru a intra în zona euro, România trebuie să se pregătească foarte serios. Înainte de aderare, România trebuie să aibă îndeplinite concomitent două condiții: să aibă un nivel adecvat de dezvoltare și să fie suficient de competitivă. Arăt că acestă din urmă condiție este echivalentă cu a genera în sectorul privat și în sectorul public o atitudine față de inflația salariilor și a prețurilor similară cu cea din țările cele mai competitive din zona euro.


Condițiile pe care o zonă monetară cum este și zona euro trebuie să le îndeplinească sunt bine cunoscute și acceptate de economiști. Ele vizează atât fundația democratică și politică, cât și fundația economică. La aproape 19 ani de la crearea uniunii, unele dintre aceste condiții nu sunt îndeplinite, iar criza din Grecia a arătat ce probleme apar din această cauză și ce mult costă acest lucru. În mod natural, o uniune monetară ar trebui să aibă o fundație democratică și politică solidă menită în primul rând să o legitimeze, o fundație economică menită să o facă funcțională și să garanteze beneficii nete pentru fiecare participant pe termen lung și, în fine, o suprastructură instituțională care să asigure reglajele fine. Zona euro nu dispune de o fundație democratică deoarece nu dispune de o uniune politică pe care ar trebui să o voteze cetățenii tuturor statelor, are o fundație economică precară și o suprastructură instituțională proiectată să suplinească lipsa uniunii politice și să compenseze, atât cât se poate, slăbiciunile din fundația economică. Având aceste caracteristici, mulți economiști gândesc că atingerea scopurilor economice ale zonei euro este incertă și, din această cauză, chiar viitorul ei este incert.

România s-a angajat să devină membră a zonei euro și din acest motiv, publicul larg cât și decidenții din această țară au un real interes să înțeleagă problemele zonei euro, care sunt soluțiile pe care le adoptă actualii membrii ai zonei euro la aceste probleme și dacă ceea ce se face în prezent adresează cauzele sau doar atenuează efectele. Având aceste răspunsuri, publicul și decidenții ar putea înțelege mai bine ce pregătiri ar trebui să facă România, la rândul său, pentru ca adoptarea euro să nu producă mai mult rău decât bine. Iar pentru ca beneficiile să fie sustenabile, adoptarea euro nu ar trebui să aibă loc înainte de încheierea pregătirilor. Această afirmație este foarte puternică și literatura dedicată acestui subiect înainte de crearea zonei euro era divizată, o parte arătând că simpla apartenență la zonă poate accelera îndeplinirea condițiilor sau măcar a unora adintre ele, cealaltă parte arătând contrariul. Experiența de două decenii în zona euro arată, prin exemplul unor țări cum ar fi Grecia, Spania și Portugalia că simpla apartenență la zonă nu a dus la progrese notabile în reducerea decalajelor de competitivitate. Așa cum vom arăta în secțiunea a doua, întârzierea în reducerea decalajelor nu se datorează incapacității de a crește productivitatea cu ritmuri realtiv înalte, ci atitudinilor diferite față de inflația prețurilor și a salariilor.

Acest articol este dedicat explicării pentru publicul larg a câtorva aspecte de fond care fac o uniune monetară funcțională. Mai întâi discut lipsa uniunii politice pentru a ne muta ulterior la problemele pe care le creează fisurile din fundația economică a zonei euro și la strategia pe care ar trebui să o urmeze România pentru ca adoptarea euro să fie benefică.

1. Problema alegerii  

Uniunile monetare au apărut atunci când, prin voința lor politică, mai multe națiuni au adoptat o valută comună (de exemplu Uniunea Monetară Scandinavă, între 1873 și 1920, sau Uniunea Monetară Europeană înființată în 1999) sau și-au păstrat valutele, dar au acceptat cursuri de schimb fixe între monedele lor (de exemplu Uniunea Monetară Latină în perioada 1865-1926). În esență, aceste uniuni monetare s-au înființat prin decizii politice pentru a exploata unele avantaje economice specifice uniunilor monetare și s-au desființat tot prin decizii politice pentru că, în timp, s-a dovedit că aveau angajamente diferite referitor la valoarea banilor. În ambele uniuni, unele state au tipărit mai mulți bani decât era permis prin cantitățile de aur pe care le dețineau, devalorizând monedele lor. Aceste cazuri arată că eficiența economică a contat mai puțin decât atitudinile comune față de bani. Eficiența economică reflectă o realitate care există indiferent de elementul subiectiv sau de voința de a o recunoaște sau nu. Ea nu are natură politică. În schimb, atitudinile din societate, inclusiv cele referitoare la valoarea banilor, implică o judecată de valoare referitoare la un obiectiv public și de aceea este politică în natură.

Este important în scopul raționamentului nostru să reținem că factorii politici sunt cei care stabilesc ce monedă se utilizează (sau, echivalent, la ce uniune monetară se aderă), iar uneori criteriile politice primează asupra celor economice. „Opțiunea privind banii care trebuie folosiți este un act politic”, spune Mervyn King (2017, p. 226). Astfel, prin decizie politică, o uniune monetară poate supraviețui de iure mulți ani în cazul în care devine economic nefuncțională. Așa s-a întâmplat atât cu Uniunea Monetară Scandinavă, cât și cu Uniunea Monetară Latină, până când unele țări au luat decizii radicale, cum au fost cea a Suediei de a suspenda etalonul aur în 1914 sau, în cealaltă uniune, propunerile din 1878 ale Belgiei și Elveției de a desfiinața uniunea monetară, respinse de celelalte țări.

Așa cum va rezulta din acest articol, probabilitatea ca acest lucru să se întâmple și în cazul zonei euro nu este neglijabilă. Deja, dată fiind structura politică complicată a zonei euro și viziunile diferite referitoare la rezolvarea unor probleme, Banca Central Europeană a fost nevoită să achiziționeze datorii suverane ale unor țări din zona euro și să facă relaxări cantitative care au ajutat la devalorizarea monedei. BCE a respectat promisiunea președintelui ei, care a spus pe 26 iulie 2012 că „în cadrul mandatului nostru, BCE va face orice este necesar pentru a menține euro” (Reuters, 2012). Toate aceste acțiuni au suplinit lipsa unor decizii care ar fi trebuit să vină de la o uniune politică și au dat timp pentru găsirea unor soluții de către guverne. Soluțiile create nu au vizat, din păcate, fundația democratică și politică și nici fundația economică, ci au adăugat la deja complicata suprastructură instituțională a uniunii. Decizia de a face „orice” pentru a menține euro este funciarmente politică, nu economică.

Crearea Uniunii Monetare Europene a reprezentat cea mai mare tranzacție din istoria Europei. Prin infiinațarea Uniunii Monetare Europene, în schimbul ratelor dobânzilor lor de politică monetară, țările membre au primit o valută comună și o rată unică a dobânzii, pe care o stabilește BCE. Economic, acest schimb țintește să reducă costurile de tranzacție la operațiunile comerciale din interiorul uniunii, nu numai prin scăderea costurilor care apar de la folosirea unei singure valute, dar și prin reducerea incertitudinii, creșterea transparenței și intensificarea concurenței.

Cedarea ratelor de politică monetară pentru a crește eficiența tranzacțiilor comerciale are la bază ipoteza implicită că, în interiorul uniunii monetare, reducerea costurilor cu tranzacțiile comerciale sunt mai mari decât costurile care apar din aderarea la zona monetară.

Această ipoteză ține în cazul în care în interiorul uniunii monetare (adică endogen) sunt îndeplinite concomitent cinci condiții: (i) țările au grade mari de deschidere economică (magnitudinea comerțului) față de ceilalți membri, (ii) țările se confruntă cu șocuri similare și au cicluri de afaceri sincrone (Nota 1), (iii) există un grad înalt de mobilitate a forței de muncă, (iv) țările au un sistem de împărțire a riscurilor (de exemplu prin transferuri fiscale) (Frenkel and Rose, 1997, p. 3) și, în fine (v) țările au o atitudine similară față de inflația prețurilor și a salariilor. Acest din urmă criteriu nu este de obicei menționat, putând fi considerat o consecință logică a condiției referitoare la similaritatea șocurilor și la sincronicitatea ciclurilor de afaceri. Totuși, așa cum am arătat, cauza de fond a destrămării Uniunii Monetare Latine și a Uniunii Monetare Scandinave a fost atitudinea diferită față de valoarea banilor. În mod corect, Mervyn King, citând un studiu nepublicat realizat de Chari et al (2013) îl menționează separat „pentru a include beneficiile asocierii cu țări cu aceeași atitudine (față de inflație –n.n) pentru a se asigura reciproc împotriva șocurilor idiosincratice înregistrate de „credibilitatea” piețelor” (King, p.401). 

Condițiile menționate se referă la factori a căror natură este atât economică, cât și politică și trebuie îndeplinite într-un mod cumulativ. Pentru ca uniunea monetară creată prin voință politică să funcționeze este necesar ca toate cele cinci condiții să fie îndeplinite înainte de formarea uniunii, chiar dacă îndeplinirea nu poate fi definitivată decât după ce uniunea va genera endogen evoluțiile care vor arăta ce trebuie perfecționat în legătură cu unele condiții. Apoi este necesar ca toate condițiile să continue să fie permanent îndeplinite. În concluzie, așa cum factorul politic stabilește ce monedă se utilizează, factorii a căror natură este și economică și politică stabilesc dacă fiecare țară are, chiar dacă nu continuu, beneficii economice nete de la apartenența la uniunea monetară. Cu alte cuvinte, ansamblul acestor condiții stabilește dacă uniunea monetară poate rămâne economic funcțională din perspectiva aducerii de beneficii nete pentru fiecare țară membră.

Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite concomitent, apar probleme și costuri. În cazul zonei euro, cele cinci condiții nu au putut fi îndeplinite concomitent. Condițiile (i) și (iii) referitoare la integrarea comerțului și respectiv la mobilitatea forței de muncă sunt îndeplinite cel mai bine, deși există încă mult spațiu pentru creșterea gradului de mobilitate a forței de muncă.

Condiția (ii) referitoare la ciclurile de afaceri și la șocuri este și ea foarte bine îndeplinită, existând un grad înalt de simetrie și respectiv sincronicizare nu numai la nivelul zonei euro, dar la nivelul țărilor dezvoltate (de Grauwe și Ji, 2016) în general. Concluzia celor mai multe studii este aceea că a existat un trend de creștere a sincronizării ciclurilor de afaceri în perioada de aderare la zona euro, după care a intervenit o stabilizare la niveluri relativ înalte a nivelului de simetrie (Martin Gächter, Riedl și Grünwald, 2012). Cu această concluzie nu s-ar putea spune că apar costuri din faptul că țările nu pot utiliza ratele dobânzii pe care le-ar alege dacă, așa cum se exprimă Mervyn King „ar avea libertatea de a face acest lucru” (King, 2017, p. 221). Totuși, acest rezultat ar trebui interpretat prin prisma unor identificări recente care arată că integrarea financiară face ca un șoc comun (de exemplu o schimbare în rata dobânzii de politică monetară a BCE), să tindă să reducă sincronizarea ciclurilor de afaceri deoarece fluxurile financiare tind să fie sensibile la motive de tipul „safe haven”, mișcându-se sistematic între aceleași țări. În același timp, integrarea financiară tinde să crească sincronicitatea ciclurilor de afaceri în răspuns la șocuri particulare ale țărilor (Cesa-Bianchi, Imbs și Saleheen, 2016). 

Celelalte două condiții sunt însă precar îndeplinite. Nu există o uniune fiscală care să asigure împărțirea riscurilor, așa cum cere condiția (iv), motiv pentru care BCE a fost nevoită să ia decizii de genul celor pe care le-am menționat și care au intenționat să suplinească lipsa acestui mecanism. În fine, atitudinile privind inflația si atitudinile privind salariile au fost diferite între țările zonei euro, contrar cerinței (v), fiind probabil principala slăbiciune din fundația economică a zonei euro. Această slăbiciune a dus la și a făcut din divergențele în competitivitate principala problemă a zonei euro (Croitoru, 2012). În secțiunea următoare voi arăta câteva date privind costurile unitare ale muncii pentru a arăta cum creșterile compensațiilor cu munca au întrecut creșterile productivității muncii și voi prezenta câteva date care arată lipsa de convergență a inflațiilor în zona euro.

Între țările acestei zone, Grecia, a avut una dintre cele mai mari creșteri ale productivității muncii de la adoptarea euro până la criza din 2008, dar competitivitatea sa a scăzut dramatic deoarece creșterea salariilor a întrecut creșterea productivității muncii. Astfel, deficitul de cont curent și datoria externă a Greciei au crescut rapid. Odată însă cu intrarea în recesiune în 2008 ponderea datoriei exterene în PIB a crescut la cote care au determinat reducerea intrărilor de capitaluri care lărgiseră anterior deficitul balanței comerciale. Cheltuielile publice și private pentru importuri au fost reduse și recesiunea s-a adâncit. În această situație, Grecia dar și alte țări din zona euro care s-au confruntat cu probleme de creștere economică și finanțare ar fi preferat să fi putut deprecia propriile monede pentru a stimula exporturile, în loc să fie nevoite să reducă drastic importurile prin reducerea ocupării și a salariilor. Dacă ar fi avut o atitudine față de inflația salariilor similară cu cea a Germaniei, Grecia nu ar fi avut problemele de competitivitate care au stat în esență atât la baza creșterii importurilor înainte de criză, cât și la reducerea drastică a acestora după 2008.

Uneori, costurile care apar din neîndeplinirea condițiilor (i)-(v) pot fi atât de mari și pot apărea în contexte atât de nefavorabile încât ar putea împinge țările uniunii să aleagă între interesul uniunii monetare și interesul specific la un moment dat al unui membru al uniunii, pe care îl numim în continuare pe scurt „interesul național”. În astfel de momente dificile, în cazul în care se alege interesul național, uniunea monetară se poate destrăma de facto, adică existența  sa nu mai aduce beneficii economice nete țărilor membre.

Ideal este ca într-o uniune monetară să nu se ajungă niciodată la problema alegerii între moneda uniunii și interesul național. Aceasta ar însemna ca toate condițiile care fac uniunea monetară funcțională să aibă un grad adecvat de îndeplinire. Deoarece factorii la care se referă condițiile respective au atât o natură economică, cât și o natură politică, un grad adecvat de îndeplinire nu se poate face doar cu contribuția exclusivă a factorilor economice, fără o contribuție adecvată a factorilor politici. Iar dacă factorii politici trebuie introduși în raționament, ar trebui răspuns la întrebarea cum ar putea aceștia să ajute îndeplinirea într-un grad adecvat a condițiilor (i)-(v) astfel încât problema alegerii între moneda uniunii și interesul național să nu apară.

Istoria oferă două lecții importante referitor această alegere: (a) uniunile monetare care au avut succes au fost cele care au fost precedate cu suficient timp înainte de uniuni politice, chiar dacă nu au avut de la început o bancă centrală; (b) uniunile monetare care nu au avut o uniune politică au ajuns, mai devreme sau mai târziu, să aleagă între interesul uniunii monetare și interesul național. De fiecare dată a prevalat interesul național, în ciuda faptului că tratatele (în cazul Uniunii Monetare Latine) sau convențiile (în cazul Uniunii Monetare Scandinave) care stăteau la baza lor conțineau prevederi stricte în favoarea uniunii monetare.

Cu alte cuvinte, cele două tendințe menționate arată că factorul care potențează îndeplinirea condițiilor (i)-(v) până la a suspenda problema alegerii între interesele uniunii monetare și cele naționale este uniunea politică, care în fapt este o uniune de state. Ea se bazează pe un guvern central, care are o politică fiscală unică pentru toate statele din uniune. Aceasta înseamnă că se pot face transferuri fiscale către țările care se confruntă cu șocuri majore. Uniunea fiscală ar putea rezolva astfel problema șocurilor asimetrice prin transferuri fiscale către țările respective. Cu o astfel de uniune, BCE ar fi fost scutită de a intra în teritoriul politic prin operații cvasi fiscale, iar suprastructura instituțională stufoasă și costisitoare creată pentru a compensa neîndeplinirea condițiilor (i)-(v) nu ar fi apărut. Dar chiar și cu uniune fiscală, problema diferențelor de competitivitate rămâne sau se poate chiar accentua dacă transferurile fiscale reduc stimulii pentru creșterea competitivității în statele mai puțin competitive.

Lecția de istorie menționată la punctele (a) și (b) trebuie bine înțeleasă prin prisma competitivității diferite a țărilor din interiorul uniunii monetare. Uniunea politică poate suspenda problema alegerii atât timp cât și problema competitivității se rezolvă, pentru a nu eroda din interior chiar uniunea politică. Aceasta înseamnă fie că statele unite sub o uniune politică au de la început economii cu competitivități similare, fie că statele ale căror economii sunt inițial mai puțin competitive reușesc să-și crească competitivitatea mai repede decât o fac economiile care au competitivitate crescută.

Așa cum am menționat încă din introducere, experiența arată că această din urmă variantă nu funcționează în cazul uniunilor monetare care nu sunt bazate pe o uniune politică. Italia, Grecia, Spania și alte economii din zona euro nu au reușit să-și crească competitivitatea în timpul expansiunii economice, înainte de 2008, accentuându-și deficitele de economisiri din cauza creșterilor salariale prea mari. Se pare că, în zona euro, construirea unor atitudini similare față de inflația prețurilor și a salariilor rămâne principala provocare. Dacă nu va fi rezolvată, istoria se va repeta: surplusurile tot mai mari de economisiri din Germania, Olanda, Austria și alte economii din zona euro vor face ajustările din țări ca Italia, Grecia și Spania să fie făcute cu costuri drastice, prin creșterea șomajului și prin reduceri de salarii, așa cum s-au făcut și după izbucnirea crizei din 2008.

Dacă simpla intrare într-o uniune monetară per se nu poate duce la la reducerea semnificativă a decalajelor de competitivitate, ar putea o uniune politică și monetară per se să ducă la acest rezultat mult dorit? Datele nu sprijină o astfel de distincție. În SUA, Germania sau Italia, țări care sunt exemple de uniuni politice și monetare, există state sau regiuni care au fost de la început semnificativ mai puțin competitive, fără a putea recupera din decalaje în mod semnificativ. Existenața uniunii politice este o condiție necesară pentru buna funcționare a uniunii monetare, inclusiv pentru că permite transferuri fiscale, dar nu este un factor cheie al creșterii competitivității.

Având în vedere că România s-a angajat să intre în zona euro, problema căreia rămâne să-i dăm răspuns este în ce măsură economia va fi pregătită să nu ajungă să fie nevoită să aleagă între interesul național și cel al uniunii monetare. Strategia noastră ar trebui să fie orientată spre a juca un rol activ în crearea uniunii politice și fiscale. Dar aceste obiective depind de alții mai mult decât de noi.

Am putea concepe ca data de intrare a noastră în zona euro să fie după adoptarea uniunii politice și a uniunii fiscale. Această dată s-ar putea să fie prea îndepărtată dacă ținem cont că „Statele Unite ale Europei” ar trebui să primească acordul multor state cu istorii îndelungate și reticente la a renunța la identitatea lor națională. Ar fi o soluție pe de o parte lipsită de pragmatism, iar pe de altă parte insuficientă, dacă avem în vedere că transferurile fiscale pot reduce duritatea unor ajustări, dar nu rezolvă problema diferențelor mari de competitivitate față de țări ca Germania, Olanda și Austria.

Am putea, în schimb, să decidem să creștem competitivitatea noastră înainte de a adopta euro pentru a nu suferi ajustări dureroase. Este adevărat că decalajul de competitivitate dintre unele țări din zona euro s-au redus după nașterea zonei euro, dar, așa cum voi arăta mai jos, cel față de Germania a crescut masiv, ceea ce arată încă odată că existența uniunii monetare nu este un factor per se de reducere a decalajelor de competitivitate.

Țările din zona euro mai puțin competitive au suferit după criza din 2008 ajustări foarte dureroase inclusiv pentru că alte țări au fost foarte competitive înainte de criză și au continuat să rămână așa și după criză. Teoretic, în timpul crizei, problema diferențelor de competitivitate pentru membrii actuali ai zonei euro se poatea rezolva prin devalorizări interne în țările mai puțin competitive, adică prin scăderea salariilor și a prețurilor ca urmare a recesiunii, concomitent cu promovarea unor politici inflaționiste în Germania. În afara rezolvării problemei competitivității, dezechilibrele comerciale ar fi putut fi rezolvate prin reducerea deficitelor bugetare în țările cu deficit de cont curent și prin creșterea deficitelor bugetare în cele cu surplusuri de cont curent (Croitoru, 2013). Ambele soluții implică însă o cooperare între cele două tipuri de țări, care este dificil de realizat din foarte multe motive, inclusiv din cauză că soluțiile menționate duc la rate mai mari de creștere economică în țările cu surplusuri comerciale comparativ cu cele din țările cu deficite.

În continuare discut soluția preventivă, referitoare la creșterea competitivității înainte de aderarea la zona euro, pentru a arăta că, în esență, ea se reduce la formarea unei atitudini referitoare la inflația salariilor și a prețurilor similară cu a celor mai competitive țări din zona euro .

2. Slăbiciunile din fundația economică și ce ar trebui să facem noi

Oamenii i-au auzit pe economiști spunând că e bine ca înainte de a adopta euro să avem un grad înalt de convergență în termenii venitului real pe locuitor și să avem o competitivitate relativ înaltă. Când explică de ce trebuie să avem un nivel de trai relativ înalt înainte de a adopta euro, economiștii nu au o fundație solidă. Ei se rezumă la a arăta că nicio țară nu a intrat în zona euro înainte de a fi atins măcar 60% din media venitului pe locuitor al mediei zonei euro.

Astfel, nu se implică o cauzalitate fondatoare, ci doar se angajează o tehnică de a trata incertitudinea referitoare la nivelul ideal. Cert este doar că dacă nivelul PIB/locuitor este mare, scade șansa ca un șoc să producă o decorelare între ciclul de afaceri al țării noastre și ciclul celorlalte țări, în special o decorelare față de ciclul de afaceri al țărilor mari. Altfel spus, acest criteriu vizează o minimă ancorare la ciclurile țărilor mari. În consecință, o țară ar trebui să planifice intrarea ei în zona euro după ce s-a atins un grad relativ mare de dezvoltare economică. 

Când vine vorba să explice de ce trebuie să avem o competitivitate relativ înaltă, foarte puțini arată că a fi competitiv înseamnă a putea produce mai ieftin ca alții (Nota 2). Sunt multe feluri de a măsura competitivitatea într-o uniune monetară, dar probabil că cel mai utilizat și acceptat indicator este „costul unitar al muncii”. Acest indicator este rezultatul înmulțirii dintre următorii trei indicatori: (1) raportul dintre populația ocupată și numărul de salariați din economie; (2) raportul dintre compensațiile nominale ale muncii și produsul intern brut nominal; și (3) deflatorul produsului intern brut (deflatorul PIB). Îndicatorii (1) și (2) sunt relativ constanți sau au variații mult mai mici decât deflatorul PIB, astfel că modificările principale în costurile unitare ale muncii reflectă modificarea deflatorului PIB (vezi, de exemplu, datele prezentate grafic în Croitoru, 2013).

În consecință, indicatorul cel mai sintetic care arată modificările în competitivitate este deflatorul PIB. El este un preț mediu al bunurilor de consum interne, al bunurilor de investiții și al bunurilor exportate. Cu alte cuvinte, o țară este cu atât mai competitivă cu cât reușește să producă mai ieftin toate bunurile de pe teritoriul său. 

Având acest lucru clarificat, se poate spune că înainte de intrarea în zona euro ar trebui să ne asigurăm că trei condiții sunt îndeplinite: (A) să avem o ancoră împotriva unor șocuri puternice și împotriva decorelării ciclurilor de afaceri prin șocuri, (B) să avem o competitivitate relativ înaltă la momentul intrării, altfel inflația noastră ar fi prea mare în raport cu inflațiile altor state și (C) să putem menține sau chiar să creștem această competitivitate. Condiția (A) cere să fim suficient de dezvoltați economic. Condițiile (B și C) înseamnă un angajament puternic pentru o inflație joasă și stabilă. Așa cum voi arăta imediat, prin câteva exemple simpla intrare a țării în zona euro nu garantează că inflația noastră va fi apropiată de ceele ale celor mai competitive țări sau nu se va distanța de acestea.

Îndeplinirea condițiilor (A), (B) și (C) se face în medii total diferite. Primele două condiții se realizează când țara este încă în afara uniunii monetare. Cea de-a treia se realizează în interiorul uniunii.

Nerealizarea primelor două condiții ar fi echivalentă cu intrarea în uniunea monetară cu o capacitate scăzută față de ceilalți parteneri, mai ales față de cei foarte competitivi, de a face față unor șocuri asimetrice. Cu un nivel scăzut al PIB /locuitor, așa cum am arătat mai sus, chiar și șocuri minore ne-ar putea trimite pe o fază a ciclului de producție diferită de cea a economiilor mari. De exemplu, chiar și intrări relativ mici de capital ar putea duce la o creștere economică peste potențial în România și la o inflație relativ mare, în timp ce nu afectează economiile dezvoltate din zona euro. În acest caz, politica monetară a uniunii ar fi prociclică pentru noi. Acesta este și motivul pentru care unul dintre criteriile de admitere este referitor la o inflație joasă.

Presupunând că primele două condiții sunt îndeplinite, cea de-a treia condiție, și anume menținerea sau creșterea competitivității ar trebui realizată în interiorul uniunii. În esență, aceasta ar însemna ca fără o politică monetară proprie să avem un angajament puternic față de stabilitatea prețurilor.

În interiorul economiilor membre, acest angajament nu mai depinde de bancile centrale ale țărilor membre. El depinde de banca centrală a zonei monetare și, foarte important, de disciplina fiscală a guvernelor. Însă, fără o uniune fiscală, unele politici fiscale naționale pot derapa, dacă, așa cum este practica în general, politica fiscală nu este condusă după reguli, sau regulile se aplică cu dublu standard, așa cum, de exemplu,  s-a întâmplat în 2003 în cazul Germaniai și al Franței. În acest fel, în țările care manifestă  indisciplină în politica fiscală, inclusiv prin politici salariale laxe, prețurile reintră sub controlul politicienilor, după ce anterior fusese sub controlul băncii centrale naționale, cel puțin în perioada premergătoare aderării, în care au trebuit satisfăcute criteriile nominale de la Maastricht. Acest aspect este foarte puțin discutat, nu numai la la noi.

Orice derapaj al deficitului bugetar structural în unele țări peste nivelul de echilibru poate genera creșterea nivelului anticipat (estimat) al inflației, în plus față de influențele care ar putea veni de la unii dintre factorii de pe partea ofertei, care în principiu ar afecta toate economiile uniunii. Încă înainte de crearea zonei euro în 1999, se discuta că dacă în unele economii din uniunea monetară inflațiile anticipate sunt mari, iar în altele sunt mici, atunci cu o rată unică de politică monetară ele vor afecta în mod foarte diferit ratele reale ale dobânzii, care se calculează prin scăderea din rata nominală unică a dobânzii inflația anticipată. Astfel va apărea o segregare între ratele reale ale dobânzii: acestea vor fi relativ mici în țările cu inflații anticipate relativ mari, și invers.

În țările în care ratele reale ale dobânzii sunt relativ mici, creștere economică se va accelera peste potențial, ceea ce va accentua inflația și/sau va genera un deficit de economisiri în raport cu investițiile. În țările în care ratele reale ale dobânzii sunt relativ mari, se va întâmpla exact invers. Cu alte cuvinte, dacă unele dintre economiile uniunii monetare au inflații anticipate (estimate) relativ mari și altele au rate ale inflației anticipate relativ mici, adoptarea ratei unice a dobânzii va mări diferențele dintre inflații și dezechilibrele comerciale. Acest argument a fost adus pentru prima dată de Alan Walters, consilier economic al lui Margaret Thatcher cu referire la Sistemul Monetar European. Argumentul, pe care el l-a considerat „un defect fundamental, chiar fatal”, a ajuns să fie cunoscut sub numele de „critica lui Walters”. Miller și Shuterland (1990) au arătat că defectul este inerent doar dacă anticipațiile se ajustează mai încet pe piețele muncii decât pe piețele financiare, ceea ce în opinia noastră se întâmplă. Pentru ca aceste efecte negative să fie atenuate și creșterea economică să rămână stabilă, este necesară o utilizare agresivă a politicilor fiscale, mai ales într-o uniune monetară unde nu există transferuri fiscale automate (Odendahl, 2014).

Toate aceste efecte s-au văzut în intervalul scurs de la adoptarea euro. De exemplu, de atunci și până în anul 2008, dezechilibrele comerciale s-au accentuat, ca și diferențele de inflație. În Germania inflația cumulată a crescut cu 17,4 la sută în 2008 față de 1999 (anul adoptării euro), în Austria a crescut cu 20,0 la sută, în Franța cu 20,2 la sută, iar în Olanda cu 24,0 la sută. Comparativ, inflația cumulată a crescut în 2008 față de 1999 cu 35,6 la sută în Grecia, cu 34,3 în Spania, cu 35.7,1 în Irlanda și cu 30,3 la sută în Portugalia. Media anuală a inflației în perioada 1999-2008 a fost pentru primele patru țări de 2,08 la sută, iar pentru celelalte patru țări de 3,3 la sută.  

În timp ce diferențele referitoare la disciplina politicilor bugetare pot crea diferențele de inflație, politicile fiscale nu trebuie neapărat blamate pentru diferențele de inflații care există între țările zonei euro. Aceste diferențe au existat de la început și au și alte cauze decât cele fiscale, inclusiv cultural-istorice. Mai ales acest din urmă aspect a fost ignorat când s-a creat uniunea monetară. Nu contează atât nivelul inflației efective, care putea fi adus temporar în jos cu scopul de a satisface cerințele Tratatului de la Maastricht privind acceptarea în zona euro, cât inflațiile anticipate.

În calculul ratelor reale ale dobânzii, nu intră inflațiile efective, ci inflațiile anticipate, care depind și de factorii cultural-istorici care acționează într-o țară. Pentru ca inflațiile anticipate să fie aduse la niveluri relativ reduse este nevoie de o lungă perioadă în care fiecare țară ce intenționează să intre în uniunea monetară să utilizeze rate adecvate de dobândă. Adoptarea unei rate unice de dobândă a putut contribui la accentuarea diferențelor de inflație și la creșterea dezechilibrelor comerciale dintre țările zonei euro exact din cauză că factorii de decizie au ignorat influența factorilor cultural-istorici asupra persistenței inflației. Aceasta este o slăbiciune majoră a fundației economice a zonei euro.

În România, politica de reducere a TVA în anii 2014-2017 a dus mai întâi la apariția unei deflații temporare și apoi la menținerea inflației la un nivel relativ scăzut, similar țărilor dezvoltate din zona euro. Aceasta nu înseamnă nici pe departe că anticipațiile inflaționiste și inflația vor rămâne relativ joase. Agenții economici și populația din România au fost expuși în ultimii 70 de ani unui mix de politici macroeconomice care au favorizat mai degrabă restricții bugetare slabe, decât tari. În socialism asta nu s-a văzut în inflație pentru că prețurile erau controlate, iar după 1989, inflația noastră a fost una dintre cele mai mari înregistrate în țările care alcătuiesc astăzi Uniunea Europeană. În viziunea mea, inflația anticipată în România va rămâne mare relativ la inflația din țările din nordul zonei euro pentru o lungă perioadă de acum încolo.

Date fiind tehnologiile din diferite industrii, indiferent care vor fi acestea în viitor, lupta noastră pentru creșterea competitivității se identifică cu lupta factorilor care creează inflație. Presupunând că avem aceleași tehnologii ca și firmele concurente din celelalte țări, atunci și costurile cu materiile prime vor fi similare. Mai departe cu acest raționament și presupunând că avem o politică monetară dedicată stabilizării inflației, aceasta înseamnă, că diferențele de competitivitate vor veni de la dinamica salariilor.

Salariile în România, ca și în alte țări în curs de dezvoltare, tind să crească mai repede decât în țările dezvoltate. Sursele care se combină pentru a da aceste creșteri au naturi total diferite.

O sursă apare pentru că productivitatea relativă în sectorul bunurilor comercializabile față de sectorul bunurilor necomercializabile crește mai repede în țările în curs de dezvoltare, cum este și România, decât în țările dezvoltate. Presupunând că teoria parității puterilor de cumpărare (teoria PPP) funcționează, aceasta înseamnă că salariile cresc în sectorul bunurilor comerciabile, fără implicații directe asupra prețurilor bunurilor comerciabile. Dacă piața muncii este flexibilă, atunci forța de muncă tinde să migreze dinspre sectorul bunurilor necomerciabile spre sectorul bunurilor comerciabile, unde salariile au crescut. Pentru a păstra forța de muncă necesară în sectorul bunurilor necomerciabile este nevoie de o creștere a salariilor. Pentru că productivitatea nu a crescut în acest sector, creșterile de salarii se reflectă în creșterea prețurilor bunurilor necomerciabile, astfel că în țara noastră, ca și în alte țări emergente, prețurile vor crește mai repede decât în țările dezvoltate, făcând ca moneda unică să tindă se se aprecieze în termeni reali relativ la țările dezvoltate, ceea ce stimulează creșterea deficitelor de cont curent.

Am adus în discuție raționamentul de mai sus, care descrie efectul Ballassa-Samuelson , pentru a arăta importanța pe care o are manifestarea prudenței în sectorul de bunuri comercializabile. Un acord între patronate și sindicate referitor la limitarea ratelor de creștere a salariilor în sectoarele bunurilor comerciabile la un nivel cel mult egal cu ritmul de creștere a productivităților relative din acest sector poate fi de mare ajutor. Aceasta înseamnă că salariile în sectorul bunurilor comercializabile trebuie să tindă să crească cu un ritm cel mult egal cu diferența dintre ritmul de creștere a productivității muncii acasă și ritmul de creștere a productivității muncii în străinătate. Dovada în acest sens este adusă de acordul dintre sindicatele și patronatele din Germania, înstituit cu mai mult de două decenii în urmă, referitor la limitarea creșterii salariilor cu scopul de a crește competitivitatea sectorului exportator. Datele prezentate de Canzoneri et al. (1999) arată că, în țările dezvoltate, creșterea productivităților relative în sectoarele bunurilor comercializabile și necomercializabile și creșterea salariilor din sectorul bunurilor necomercializabile sunt aproape egale, indicând preocuparea pentru competitivitate la nivelul firmelor.

Un astfel de acord are consecința că limitează implicit creșterile salariilor și prețurilor în sectorul bunurilor necomerciabile (în special servicii) unde productivitatea crește relativ încet. În acest fel, și rata reală de schimb se apreciază într-un ritm mai mic, ceea ce este benefic pentru competitivitatea extenă. Un astfel de acord este ca o asigurare în plus față de ipotezele, nu foarte realiste, ale  modelului Balassa-Samuelson, pe baza cărora se derivează consecința că în țările mai puțin dezvoltate competitivitatea crește mai repede, asigurând convergența reală. Dar, așa cum arată datele, țări ca Irlanda și Grecia au avut cele mai mari creșteri cumulate ale productivității muncii în 2008 față de anul 2000, dar și cele mai mari creșteri ale compensațiilor pentru muncă, ceea ce a făcut ca, în final, în aceste țări să crească decalajele de competitivitate față de Germania. De exemplu, costurile unitare cu forța de muncă cumulate au crescut în Germania cu zero în anul 2008 față de anul 2000, dar în Irlanda au crescut cu aproape 42 la sută, în Spania cu aproape 31 la sută, în Grecia cu aproape 27 la sută, iar în Portugalia cu aproape 23 la sută. Spre comparație, în România costurile unitare cu forța de muncă cumulate au crescut cu aproape 77 la sută în anul 2008 față de anul 2000.

Cea-a de-a doua sursă de creștere mai rapidă a salariilor în sectorul bunurilor necomerciabile și, în final, a inflației în România comparativ cu țările dezvoltate, inclusiv cu cele din zona euro, o reprezintă creșterea salariilor în sectorul public (producător de bunuri necomerciabile), nu numai ca urmare a efectului Balassa-Samuelson, ci și ca urmare a politicilor publice cu iz populist.

Problema politicilor salariale populiste în sectorul public este mai gravă decât pare la prima vedere pentru că nu rămâne fără consecințe asupra prețurilor bunurilor comercializabile și a competitivității. Așa cum, prin efectul Balassa-Samuelson salariile cresc în sectorul bunurilor necomercializabile, adică și în sectorul bugetar, chiar dacă nu au suport în creșterea productivității, tot așa, prin efectul de imitație, creșterea populistă a salariilor în sectorul bugetar duce la creșteri ale salariilor în sectorul bunurilor comercializabile peste cele care au suport în creșterea productivității, erodând competitivitatea economiei. În România, o creștere cu 10 procente a cheltuielilor salariale în sectorul public adaugă într-un an 3,5 puncte procentuale la dinamica salariilor din industrie (producătorul principal al bunurilor comercializabile (BNR, 2016). 

Dacă este să obținem, așa cum s-a întâmplat în Germania, un acord pentru o corelare a creșterii salariilor cu productivitatea muncii în sectorul privat, atunci este mai întâi nevoie să se renunțe la politica populistă de salarii la nivelul sectorului public, pentru a limita efectul de imitație, care se transmite la rate relativ înalte în sectorul privat.

În concluzie, pentru a decide dacă este pregătită să adopte euro, România ar trebui să-și stabilească două criterii de performanță: (I) nivelul PIB/locuitor să atingă un nivel relativ apropiat de media acestui indicator pentru țările din zona euro și (II) un angajament față de salarii și inflație similar celui existent în cele mai competitive economii ale zonei euro să fie demonstrat în practică pentru o perioadă relativ întinsă. Îndeplinirea acestui al doilea criteriu ar putea fi interpretat că reflectă schimbări relativ profunde în comportamentele agenților economici și ale autorităților. Abia după ce aceste două criterii de performanță vor fi îndeplinite, România ar avea baza economică pentru a spune că este pregătită de aderare la zona monetară.

Între timp, România ar trebui să-și asume un rol activ în crearea uniunii politice a Uniunii Europene. Suprastructura formată din instituții și mecanisme menite să compenseze în mod ineficient lipsa uniunii politice ar putea deveni prea complexă pentru a fi eficientă. În schimb, complexitatea suprastructurii ar  putea abate atenția de la problemele adevărate ale fundațiilor democratic-politice și economice încă precare ale zonei euro și, prin consecințe, ale întregii Uniuni Europene.

Lupta pentru crearea uniunii politice, pe de o parte, și angajamentul referitoare la inflația salariilor și a prețurilor similare celor din țările competitive, pe de altă parte, constituie contribuția principală pe care o poate aduce România la îndeplinirea condițiilor care garantează că apartenența la zona euro are beneficii nete.  

Lucian Croitoru este consilier al guvernatorului BNR. Opiniile sale nu reprezinta pozitia bancii sau a redactiei

Nota 1. \u0002
Aici se poate discuta dacă legăturile comerciale mai strânse duc la specializarea țărilor, făcându-le mai sensibile la șocurile specifice industriilor în care a intervenit specializarea și desincronizând ciclurile de afaceri, adică făcând ciclurile de afaceri mai idiosincratice. Evidențele sunt mixte.

Nota 2. Aici nu mă refer numai cazurile în care un producător produce un bun deja existent la costuri mai mici, ci și la cazul în care un producător inventează un nou produs și este, pentru o perioadă, singurul producător și are, implicit, și cele mai mici costuri.

Bibliografie:

Canzoneri, B. Matthew;, Robert E. Cumby, Behzad Diba (1999), „Relative labor productivity and the real exchange rate in the long run: evidence for a panel of OECD countries”, Journal of International Economics 47 (1999) 245–266.

Cesa-Bianchi, Ambrogio; Jean Imbs; Jumana Saleheen (2016), „International business cycle synchronisation: The role of financial linkages”, http://voxeu.org/article/international-business-cycle-synchronisation-role-financial-linkages

Croitoru, Lucian (2013), „The Eurozone: An Inconvenient Truth”, Journal of Economic Forecasting, Institute for Economic Forecasting, Vol.2, pp. 193-210, publicat în limba română pe 11 ianuarie 2012 pe http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-11163065-zona-euro-adevar-care-nu-convine.htm.

De Grauwe, Paul; Yuemei Ji (2017), „The International Synchronisation of Business Cycles: the Role of Animal Spirits”, Open Econ Rev (2017) 28:383–412 DOI 10.1007/s11079-017-9434-3.
Frankel A., Jeffrey and Andrew K., Rose (1998), „The Endogeneity of the Optimum Currency Area Criteria” The Economic Journal, Vol. 108, No. 449 (Jul., 1998), pp. 1009-1025.

Gächter, Martin; Aleksandra Riedl; Doris Ritzberger Grünwald (2012), „Business Cycle Synchronization in the Euro Area and the Impact of the Financial Crisis”, https://ideas.repec.org/a/onb/oenbmp/y2012i2b2.html.

Mervyn King (2017), „Sfârșitul alchimiei”, Editura Comunicare.ro.

Miller, Marcus; Alan Shuterland (1990), „The 'Walters Critique' of the EMS - A Case of Inconsistent Expectations”, Discussion Paper No. 363, University of Warwick (October).
Odendahl, Christian (2014), „The Eurozone’ s Real Interest Rate Problem”,  Center for European Reform, http://www.cer.eu/insights/eurozones-real-interest-rate-problem.

*** BNR, Raport asupra inflației, februarie 2016, p. 27.

*** http://www.reuters.com/article/us-eurozone-ecb-draghi-idUSBRE86P0HM20120726.























2401 vizualizari

  • -1 (5 voturi)    
    daca dvs. nu stiti (Marţi, 18 iulie 2017, 17:18)

    MConstantin [utilizator]

    "un proiect economic mai mare, mai vizionar și potențial mai benefic pentru România decât intrarea în Uniunea Monetară Europeană,"

    inseamna doar ca sinteti limitat in gandire sau aveti o agenda,
    Ignoranta Dvs nu e vreo garantie ca e bine sa intram in zona EURO.
    • -1 (3 voturi)    
      despre citit (Marţi, 18 iulie 2017, 17:31)

      economist [utilizator] i-a raspuns lui MConstantin

      nu ar fi bine să citești tot textul înainte de a trece la concluzii privind gîndirea autorului?
  • 0 (0 voturi)    
    pt Mconstantin - nu sunt economist (Miercuri, 19 iulie 2017, 12:52)

    gicutotala [utilizator]

    dar spune-mi si mie care ar fi celelalte proiecte mai mari - asa să aflu si eu. Spune-le, să le analizeze lumea!
    • 0 (0 voturi)    
      nu e vorba de a fi sau nu economis (Miercuri, 19 iulie 2017, 16:12)

      economist [utilizator] i-a raspuns lui gicutotala

      Din primul paragraf, autorul îți spune că nu știe să existe ”un proiect economic mai mare, mai vizionar și potențial mai benefic pentru România decât intrarea în Uniunea Monetară Europeană, căreia pe scurt i se spune zona euro.” Chiar tu ai dat acest citat. Acum vrei exemple de proiecte mai mari?


Abonare la comentarii cu RSS

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Miercuri