In articolul trecut, Mih se intreba cat de potrivita este dna Nicolai pentru postul de ministrul al Justitiei, si cine anume ar trebui sa decida in ce priveste numirea ei in post. Prima intrebare a primit deja un raspuns, ramane cea de-a doua. Aici raspunsul e ceva mai complicat; dar macar stim imediat unde sa-l cautam: in Constitutie asa cum e interpretata ea de 9 mesteri mari, judecatori constitutionali. Ca sa rezum aici concluzia, exista un raspuns la intrebare si un obstacol in calea punerii lui in practica : rezolvarea constitutionala a disputei numirii dnei Nicolai se impiedica … de constitutie, sustine Doc pe blogul sau.

“Seful statului numeste membrii cabinetului, la propunerea primului-ministru.” Asta e regula constitutionala in sistemele parlamentare. in schimb, rolul efectiv care revine sefului statului in aceasta privinta difera de la caz la caz. E unul strict formal, in cazul monarhiilor constitutionale sau democratiilor parlamentare. in schimb in regimuri cu un caracter semi-prezidential, cum sunt Austria sau Franta, presedintele are un cuvant de spus - poate cel mai important. Oricum, acest rol e stabilit prin cutuma si precedent mai degraba decat prin prevederi sau decizii institutionale. Disputele intre cei doi demnitari, daca exista, se rezolva pe baza acestor reguli si prin negociere personala, nu recurgand la arbitrajul vreunei institutii.

La fel se intampla si in ce priveste rolul parlamentului in aceasta chestiune, el e stabilit mai degraba prin cutume si reguli implicite decat prin decizii si prevederi explicite. Formal premierul isi poate alege ce ministri doreste, dar practic daca acestia nu sunt agreati de parlament risca sa nu-si poata indeplini mandatul, sau chiar sa determine caderea intregului guvern.

Constitutia din 1991 prevedea la fel ca modelul: presedintele numea ministrii, la propunerea premierului.

“Articolul 85 - Numirea Guvernului

(1) Presedintele Romaniei desemneaza un candidat pentru functia de prim-ministru si numeste Guvernul pe baza votului de incredere acordat de Parlament.

(2) in caz de remaniere guvernamentala sau de vacanta a postului, Presedintele revoca si numeste, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului.” (Constitutia din 1991)

Practic, ca urmare a acestei prevederi, parlamentul era complet ocolit la remaniere, premierul se intelegea in particular cu presedintele si alegeau pe cine doreau ministru. in 2003 situatia s-a dorit a fi corectata. Corectia a constat, in fapt, in doua erori conjugate. Prima eroare a fost de principiu: parlamentul a fixat in constitutie o prerogativa pe care ar fi avut deja mijloacele sa o impuna la nivel de cutuma. in loc sa sanctioneze acel guvern in care au fost numiti ministri peste capul lor, parlamentarii au pus constitutia sa oblige noii ministri sa treaca prin parlament. A doua eroare a fost sa faca asta doar pentru o parte din ei. S-a vrut un compromis cu vechea formulare, nu stiu; cert este ca au aparut doua cazuri la remaniere, cu si fara votul parlamentului:

“Articolul 85 - Numirea Guvernului

(1) Presedintele Romaniei desemneaza un candidat pentru functia de prim-ministru si numeste Guvernul pe baza votului de incredere acordat de Parlament.

(2) in caz de remaniere guvernamentala sau de vacanta a postului, Presedintele revoca si numeste, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului.

(3) Daca prin propunerea de remaniere se schimba structura sau compozitia politica a Guvernului, Presedintele Romaniei va putea exercita atributia prevazuta la alineatul (2) numai pe baza aprobarii Parlamentului, acordata la propunerea primului-ministru.” (Constitutia din 2003)

Clauza din aliniatul 3 e foarte prost formulata si complet lipsita de noima, la fel ca ideea de separare. De ce ar trebui un vot de aprobare la inlocuirea unui ministru din partidul X cu unul din partidul Y sau independent (la asta se refera “compozitia politica”), in schimb nu si la inlocuirea lui cu unul din acelasi partid? Ce are a face afilierea la o organizatie privata cu regimul constitutional si statutul de inalt demnitar al statului? Iar cealalta conditie “structura guvernului” se refera la cu totul altceva, la organizarea institutiei, nu la echipa pusa sa o conduca…

Sigur, noile prevederi au functionat cat timp disputele se reglau la nivelul unui partid sau al unei aliante. Problemele au inceput in clipa in care, ajunsi in situatie de coabitare, oamenii din spatele institutiilor au trebuit sa ajunga la o intelegere pe acest text formal. De ajuns, au ajuns la o neintelegere. si nu au mai reusit sa iasa singuri din ea.

Curtea Constitutionala este institutia pusa sa arbitreze conflictele juridice dintre institutii. Anul trecut ea s-a pronuntat intr-un astfel de caz, asupra art. 85 alin (2), atunci cand presedintele Basescu si premierul Tariceanu nu s-au inteles in privinta numirii dlui Cioroianu.

Trebuie sa avem un pic de simpatie pentru judecatori in acest caz dificil. Odata pentru ca nu e clar cu ce tara si constitutie ar putea face comparatie. Legea noastra fundamentala se inspira din cea a Austriei si Frantei, republici semi-prezidentiale, iar exemple de cazuri similare nu prea sunt de gasit. Apoi, pentru ca ei trebuie sa scoata o concluzie logica dintr-un text care nu straluceste chiar deloc la acest capitol.

Solutia lor a fost sa porneasca de la principiul ca numirile ministrilor trebuie tratate pe cat se poate in mod unitar. inarmati cu acest principiu, de-altfel cat se poate de normal si de logic, judecatorii au inceput cu veselie sa completeze textul constitutional. Ce face parlamentul, conform alin (3), trebuie sa faca si presedintele, conform alin (2). Unii candidati la posturile ministeriale trec prin parlament, ceilalti trec pe la presedinte. Ok. Parlamentul verifica, citez, “corespunderea pentru functie a candidatilor propusi de primul-ministru privitor la pregatirea generala, pregatirea in specialitatea domeniului, experienta in materie, instruirea si aptitudinile pentru functia in domeniu, reputatia nestirbita si moralitatea, conditii necesare si indispensabile functiei de ministru.” ? Ok, o face si presedintele. Parlamentul poate solicita motivat alti candidati in locul celor avizati negativ? Ok, si presedintele poate acelasi lucru. Parlamentul…

…Ajunsi la acest punct, judecatorii au considerat probabil ca au mers prea departe cu logica asta, si au abandonat-o abrupt si flagrant : “dupa cum Parlamentul nu exercita un drept de veto (…) tot astfel nici Presedintele Romaniei nu are drept de veto fata de propunerea primului-ministru “ Hait! Evident ca Parlamentul are drept de veto, cum altfel se poate interpreta alin (3)? Daca remanierea se poate face “numai pe baza aprobarii Parlamentului” implicatia clara e ca nu se face fara aprobarea lui.

in fine, multumiti de acest efort, judecatorii au scris o concluzie in care spun ca presedintele nu are drept de veto, dar poate cere premierului sa renunte la candidatura, daca persoana desemnata nu indeplineste conditiile … legale! Uite asa se duce simpatia pentru ei. Ca si cum nu ar fi fost indeajuns cat de greu e cazul si cat de aiurea e constitutia; nici judecatorii nu sunt atenti la ce scriu. E evident ca termenul e in plus, caci e contrazis de toata argumentatia anterioara.

Oricum, profitand de faptul ca intre timp conflictul initial se rezolvase, CCR a omis sa mai spuna ce se intampla daca cererea prezidentiala e respinsa. Au preferat sa spuna, parinteste, ca “sub celelalte aspecte, raporturile institutionale (…) trebuie sa functioneze in cadrul constitutional al loialitatii si al colaborarii (…); colaborarea dintre autoritati este conditie necesara si esentiala pentru buna functionare a autoritatilor publice ale statului.”

Optimismul acesta o sa-i coste. sanse mari ca si in cazul Noricai Nicolai Curtea sa fie chemata sa arbitreze intre presedinte si premier, exact pe acelasi alineat, ajuns in situatia pe care judecatorii au omis-o: premierul a refuzat solicitarea presedintelui de a renunta la candidat, presedintele a refuzat s-o numeasca pe dna Nicolai in functie. “Colaborarea” a fost o intrevedere (crancena, probabil) de jumatate de ora, care nu a dus se pare la nimic.

E greu de prevazut care o sa fie decizia Curtii. Pe de-o parte, din faptul ca “nu are drept de veto”, s-ar deduce ca presedintele va fi obligat sa semneze decretul de numire, odata ce solicitarea sa a fost respinsa. Catre aceasta concluzie ar conduce si alte prevederi, de exemplu cea privind solidaritatea cabinetului si faptul ca nu raspunde din punct de vedere politic decat in fata parlamentului. Dar ea vine impotriva logicii si argumentelor oferite in decizia anterioara; daca numirea ministrilor trebuie sa fie unitara atunci, de vreme ce parlamentului nu i se poate baga pe gat un candidat, nu se poate admite acelasi lucru in cazul presedintelui.

Acestea fiind spuse, solutia normala si naturala in aceasta situatie sare imediat in ochi : de vreme ce guvernul raspunde politic doar in fata parlamentului, atunci aceasta institutie ar trebui sa fie, in final, responsabila pentru numirile tuturor ministrilor. Daca presedintele nu accepta candidatul premierului, atunci premierul il poate trece prin parlament, facand din decretul prezidential o formalitate. Ar fi o concluzie, cum spuneam, normala, naturala, greu de contestat de ambele parti si care ar inlatura sursa blocajului. Singura problema este … constitutia. Ar trebui ocolite prevederile ei, dna Nicolai ar trebui sa iasa din partid timp de o saptamana, astfel incat numirea ei sa fie considerata schimbare de compozitie politica si sa treaca prin parlament.

Dar, la nivel de principiu, n-ar fi mai bine sa fie revizuita constitutia in loc sa fie ocolita?

Comenteaza subiectul pe blogul lui Doc.