(Video) Interviu cu Radu Vancu: "Sectantii poeziei sunt foarte intensificati, periculos de intensificati uneori."

de LP     Contributors.ro
Luni, 26 iunie 2017, 16:28 Actualitate | Opinii

Radu Vancu
Foto: Hotnews

Jurnalul lui Radu Vancu, de curând apărut la editura Humanitas, acoperă perioada anilor 2012 -2015. Este deci un text foarte recent de istorie personală, o poveste, spusă în timp ce se petrece, a crizelor corpului, sufletului si minții unui poet din ce în ce mai citit și mai prețuit în ultimii ani. În aceeași măsură este o relatare despre generația de poeți de astăzi. Și e un text foarte bine scris. Așa de bine încât apariția lui devine un eveniment literar major.


Radu Vancu, Zodia Cancerului – Jurnal 2012–2015, editura Humanitas, 2017 (348 de pagini)

Cum ai început să scrii acest jurnal? Ai presimțit o perioadă specială care o să vină sau determinant a fost un moment din trecut, o criză care abia începea?

RADU VANCU: Era ceva din prezent de fapt, o criză, într-adevăr. Publicasem un volum de poezii în 2012, Frânghia înflorită, și nu mai puteam scrie decât în formula din Frânghia înflorită, ceea ce pentru mine era foarte enervant. Am încercat, de la o carte de poezia la alta, să nu-mi repet poetica. Sunt aceleași teme pentru că tot cu experiența ta scrii – tot cu inima, cu creierul, cu memoria, cu biografia ta scrii; dar am încercat ca fiecare carte să fie foarte diferită de celelalte, stilistic vorbind. N-am publicat niciodată o carte de poezie fără să inventez o formulă nouă. Or, după Frânghia înflorită, m-am blocat, nu mai puteam scrie decât în acea formulă. Era foarte enervant pentru mine și cumva instinctiv am început să țin jurnalul acesta, ca pe un fel de substitut pentru poezia pe care n-o puteam scrie, sperând că mă va duce înspre o ieșire, că voi nota în el imagini, prefigurări ale unor poeme, și că mă va scoate din criză. Era, de fapt, un fel de cârjă, de adjuvant, și criza asta a determinat la început scrierea lui.

Dar, în realitate, cumva, erai într-o perioadă bună atunci când ai început să-l scrii.

RADU VANCU: Da, ăsta e paradoxul. Privind în urmă, după ce l-am publicat, m-am gândit: uite, despre anii 2012-2015 eu credeam că sunt foarte neproductivi. În Jurnal mă plâng de asta mereu, mă văicăresc că sunt într-o perioadă de sterilitate. M-am uitat după aceea: a apărut volumul de poezie pe care voiam să-l scriu, și l-am scris până la urmă, a apărut traducerea din Ezra Pound, care e un cărțoi gros – cel făcut cu Horia Patapievici -, primul volum din ediția Pound de la Humanitas, a apărut un eseu despre umanism, post-umanism, în căutarea nostalgică a omului în poezie. Cred că au mai apărut și alte lucruri, de pildă, traducerea din Berryman, tot în anii aceia. Acum par – chiar eram – un grafoman și eu mă plângeam de sterilitate. E foarte straniu cum te vezi tu pe dinăuntru; din afară, lumea te vede cu totul altfel.

Jurnalului i-ai pus numele Zodia cancerului. Ce înseamnă acest titlu?

RADU VANCU: Trimiterile imediate pe care lumea le face sunt la Sadoveanu și la Henry Miller. N-are nimic în comun nici cu Sadoveanu, sper – pentru că Sadoveanu e personajul care mă irită cel mai mult din toată istoria literaturii noastre, poate alături de Eugen Barbu, dar la concurență strânsă unul cu altul. Nici cu Miller nu are, de fapt, nimic în comun. Titlul mi-a venit abia pe finalul jurnalului, mi-am dat seama că, de fapt, fără știința mea, scrisesem un fel de narațiune, de poveste a vieții mele care împletea trei sau patru fire, fiecare dintre ele direct legate de o formă de cancer. Unul corporal, dovedit fals. Când am început să scriu jurnalul, la câteva luni după, am început să am simptomele unui cancer. Sigur că toate formele de cancer sunt neplăcute, dar acesta, pe deasupra, era și rușinos – spun în jurnal despre ce e vorba în fapt, n-o să spun și expresis verbis – și, ei bine, s-a dovedit fals, dar sperietura a fost reală. Am vanitatea asta de a încerca să mor cât mai târziu. M-am speriat atunci și am notat, firește, despre această falsă boală în Jurnal și am constatat că boala îți ordonează într-un fel ciudat lecturile. Fără să-mi dau seama mă duceam la cărți despre boală, Thomas Mann, de pildă, Nietzsche, Sf. Augustin, diverși romancieri contemporani care au scris despre boală și despre moarte și despre intrarea în moarte. Și le citeam cu o participare complet diferită de cea de dinaintea bolii, mă rog, a ceea ce credeam eu că e boală. Cel mai mult îmi părea rău că nu aș mai fi apucat să-mi văd copilul crescând, asta era enervarea cea mare. Acesta a fost primul fir, cel al cancerului corporal. Al doilea era, de fapt, un moft, nu un cancer, enervarea asta ca nu pot scrie poezie, sau credeam eu că nu mai pot scrie poezie.  Pentru un grafoman e foarte frustrant, mă văicăream în jurnal că e o formă de cancer psihic. Apoi a fost cancerul ăsta politic; și el a fost un fals cancer, că n-am murit cu totul ca societate, nici bine n-o ducem… Totuși, vara lui 2012, apoi marțea neagră din 2013 au fost niște simptome  - dacă nu de cancer, măcar de pneumonie sau de ceva în acea zona, ceva vindecabil, dar foarte neplăcut și potențial letal. Și astea trei fire, cancerul psihic, cancerul fizic și cancerul politic s-au tot legat în Jurnal și, în finalul cărții, în 2015, când mi-am dat seama că au compus împreună o mică narațiune a vieții mele din anii aceia mi s-a părut nimerit să-i dau titlul ăsta, fără legătură cu Sadoveanu.  În plus, a observat la lansare cineva, sunt în zodia Racului, Racul fiind Cancer în americană – era al patrulea fir jucăuș al acestei narațiuni.

L-ai șlefuit sau l-ai lăsat intact?

RADU VANCU: Am încercat să-l las cât mai intact, am tăiat din el, ce-i drept, dar nu am rescris, o să explic imediat. Pe măsură ce-i făceam frazele, încercam să fie scrise cât mai frumos. E o voință de stil în ele, o voință de a face literatură, de fapt, pe care am avut-o de la bun început și mi-am dat seama că-mi concep jurnalul ca publicabil. Nu mă gândeam că va fi publicat atât de repede, mâ gândeam că va mai dura măcar un deceniu sau două până îl voi publica, dar din momentul în care începi să-ți concepi frazele cu voință stilistică și să-i lucrezi imaginile și materia așa cum lucrezi la literatură – cu încrâncenarea și intensitatea cu care faci literatură – e clar că tu îl visezi sau îl vrei cândva publicat. Poți să spui pentru inimioara ta: nu, scriu doar pentru mine, sau pentru mine și Dumnezeu – poți să-ți găsești justificări privitoare la singurătatea ta cu jurnalul tău, dar, de fapt, voința asta de frumos, faptul că devin mai importante frazele decât evenimentele pe care le descrii arată clar că-l vrei publicat cândva. Și mi-am dat seama de la bun început că-l fac așa, ca pe un text literar, ca pe o operă literară. Aceasta e cumva voința lui flaubertiană sau natura lui flaubertiană, încercarea de a construi fraze mai frumoase decât evenimentele pe care le relatează. Pe de altă parte, am încercat să fiu un stendhalian. Stendhal în jurnal nu corecta nimic, nici greșeli de gramatică, nimic-nimic, voia să lase totul la temperatura originară din care au ieșit, ca o fișă a creierului și inimii lui, necorijată, brută, i se părea ca palpitul vieții rămâne intact acolo. Și am încercat să fie așa, adică am tăiat din el pentru că multe lucruri din cele spuse acolo au devenit articole politice pe Contributors sau în alte locuri. Era cumva inutil să fie și în jurnal. Au fost culese între timp într-o carte. Ar fi fost inutil să fie și-n cartea aceea și pe Contributors și-n jurnal. Dar nu am rescris frazele, pur și simplu am tăiat acele excrescențe care deja erau reluate în alte cărți, în articleria politică, și am lăsat frazele neșlefuite. Deci n-am rescris efectiv.

Personajul principal, sau cele mai multe personaje sunt poeți. E un jurnal despre poeți. Așa că te-ntreb: ce sunt poeții? Cel puțin în România? Sunt o sectă, o grupare? Cum recunoști un poet?

RADU VANCU: Poeții sunt o sectă peste tot. Aproape că m-am deprimat când am citit acum 15 ani, dacă nu mai bine, un text  celebru al unui critic american, Dana Gioia. Titlul textului e Can poetry matter? (Poate poezia să conteze?).  El prezenta în acel text, exasperat, tirajele unei cărți de poezie în Stale Unite. Ei bine, tirajul unei cărți de poezie în Statele Unite e de două mii de exemplare, ca-n România. E, totuși, vorba de o țară de câteva zeci de ori mai mare, engleza se citește pe toată planeta și, cu toate astea, secta e cumva presetată. Are niște setări by default care o mențin în minoritate. Vorba lui Juan Ramon Jimenez: poezia e pentru enorma minoritate. Cam ăsta e statutul poeziei. Cine se apucă de scris poezie și vrea să devină vedetă – există și cazuri din acestea – se înșală și, până la urmă, devine o ființă resentimentară, acrită și care nu-și duce bine individuația până la capăt. Pe de altă parte, minoritatea asta conține niște oameni de o intensitate incredibilă. Poezia are de-a face cu intensitatea. Lirismul, așa cum îl defineau dicționarele până prin secolul al XIX-lea, era o intensificare a emoției și a sentimentului. Sectanții poeziei sunt foarte intensificați, periculos de intensificați uneori. Pentru că asta te poate duce într-o zonă cu o vibrație luminoasă foarte bună, dar te poate și distruge. Și atunci, notând despre prietenii mei, despre oamenii pe care-i admir foarte mult din poezia românească de azi, am scris despre intensitățile lor – și negative, și pozitive, și cu exces de lumină, și cu exces de penumbră sau chiar de întuneric – și am avut inima foarte strânsă pentru că eu nu i-am întrebat dacă sunt de acord să apară. Nu i-am întrebat dacă își mențin acele declarații, uneori chiar confesiuni, ba chiar spovedanii. E o conversație cu Ioan Es. Pop, care e unul dintre poeții uriași ai limbii române dintotdeauna, nu doar de azi, aflată foarte aproape de spovedanie. Pentru că vorbim despre mântuire, despre duhovnic, despre ce face poezia. Nu știu dacă e un lucru moral din partea mea – probabil că nu e, aproape sigur nu e – faptul că am reprodus această conversație cu Ioan Es. Pop acolo.  Dacă am făcut-o, este pentru că e atât de intensă, e aproape o rugăciune, exemplară, și sunt sigur că ajută oameni care trec prin intensități similare. Ceea ce spune Ioan Es. Pop despre salvare prin scris, despre poezie, despre felul cum poezia te poate ajuta să supraviețuiești în întuneric cred că poate ajuta foarte multă lume. E o sectă, într-adevăr. Și asta mi-aduce aminte, fac o parateză, de o situație pe care cred că am descris-o și-n jurnal. Nu l-am recitit niciodată, așa că de-asta nu sunt sigur dacă am descris-o sau nu. Eram la Botoșani, la premiile Eminescu, mergeam înspre centrul parcului din Botoșani, acolo unde era o lectură de poezie și am trecut pe lângă un grup de localnici care se întrebau cine sunt cei care vorbesc la microfon în mijlocul parcului. O doamnă mai în vârstă a spus: am fost eu și i-am ascultat, sunt niște sectanți. Exact asta a spus. Și când m-am apropiat, într-adevăr, Liviu Ioan Stoiciu citea o poezie despre a doua venire a lui Iisus, apoi a urmat Ioan Pop, care a citit și el un poet mistic. Au fost vreo 3-4 poeme din astea, foarte ortodoxiste, și chiar arătam la propriu ca o sectă foarte stranie. Deci e un cuvânt care ne descrie bine acesta, sectanții. Însă intensitățile printre care se mișcă ei și felul în care gestionează ei intensitățile vieților noastre și-n care îți arată cum poți să scoți ceva luminos din experiențele negre pe care le traversezi sunt foarte prețioase. Nu sunt doar pentru poeți, de fapt.

Citind, n-am observat – poate sunt, dar nu le-am observat eu –  revolte. În general, poeții sunt contra a ceva, au revolte,  aici n-am găsit așa ceva…

RADU VANCU: Eu sunt un ardelean bleg, asta în primul rând. Și temperamental, și ca extracție provincială sunt mai puțin predispus la explozii. Revoltele astea împotriva socialului și a politicului, cum ziceam, le-am tăiat. Sunt deja publicate în România vertebrată. Mai sunt, au rămas în carte câteva. Revolta e împotriva corpului, când mi se păruse că de fapt corpul se revoltă împotriva mea, și-mi face figura cu cancerul ăla, atunci am notat câteva rânduri de revoltă – e drept, destul de resemnată. Ce mai poți face? Dacă asta e opțiunea corpului tău, asta e, degeaba de revolți, e o limită a lui cu care nu prea ai cum să lupți. Și-n rest, dacă m-a revoltat ceva, și mă revoltă și acum, e faptul că oamenii dragi – fie cei din familia mea, fie prietenii mei – trebuie să treacă prin suferință, ăsta e un lucru inacceptabil. Și asta e sursa mea constantă de revoltă. De ce e nevoie de chestia asta? N-am un răspuns la asta. S-au scris teodicei nenumărate, dar niciuna nu explică acceptabil necesitatea existenței răului pe lume.

Citeste intreg interviul si comenteaza pe Contributors.ro

























Material sustinut de Siemens

"Comorile" detinute de primarii: cum pot fi folosite marile baze de date pentru a imbunatati serviciile oferite cetatenilor. Studiu de caz City Pulse

Brasovul si orasul Aarhus din Danemarca au luat parte timp de trei ani la un proiect inedit de cercetare - City Pulse, finantat de Uniunea Europeana. Pe scurt, scopul proiectului a fost sa colecteze si sa coreleze cat mai multe date despre cele doua orase, iar pe baza acestora primariile sau companiile sa dezvolte aplicatii gratuite care sa imbunatateasca serviciile oferite cetatenilor.

645 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS





Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version