Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

VIDEO Interviu cu Gabriel Liiceanu despre datorie civică și egoism

de LP     Contributors.ro
Vineri, 16 iunie 2017, 14:42 Actualitate | Opinii

Gabriel Liiceanu
Foto: Hotnews

Cred ca volumul lui Gabriel Liiceanu, “România – o iubire din care se poate muri”, apărut la Editura Humanitas, poate funcționa ca un foarte bun remediu împotriva a două maladii sociale de care suferim: sentimentul de neajutorare și egoismul.

Neajutorarea este moștenită și ”învățată” în comunism. Sentimentul de neajutorare acționează și astăzi ca un complex de inferioritate civică, o alterare a capacității de apărare a demnității persoanei, o victimizare inerțială. El creează impresia că nici o acțiune nu are rost, că orice implicare civică e inutilă sau, mai rău, că dacă te agiți nu faci decât să îți aprinzi singur paie în cap. Din principiu, tu nu poți o să poți niciodată rezolva nimic.

Mulți oameni au depășit această forma de angoasă, la începutul anului, când au ieșit în stradă și au oprit ordonanța 13.

Egoismul este o atitudine mai nouă la noi, descrisă însă de Alexis de Tocqueville cu acuratețe, încă din secolul al XIX-lea: ”Egoismul usucă germenul tuturor virtuților, individualismul seacă numai izvorul virtuților publice, dar, cu timpul, atacă și distruge pe toate celelalte și va fi absorbit în cele din urmă de egoism.” ”Acești oameni cred că urmează doctrina interesului, dar ei nu au despre ea decât o idee rudimentară și, pentru a veghea mai bine asupra a ceea ce ei numesc treburile lor, nesocotesc principalul lucru, care este acela de a rămâne propriii lor stăpâni.” (citatele sunt preluate din prefața volumului)

Citiți mai jos un interviu cu Gabriel Liiceanu despre patriotism, datorie civică, egoism și necesitatea implicării civice.

Volumul este alcătuit din texte apărute pe Contributors.ro, cărora li se adaugă o  prefață consistentă.

Cumpara cartile lui Gabriel Liiceanu de pe GiftBooks.ro

Să începem această discuție cu titlul cărții, “România – o iubire din care se poate muri”. E un titlu mai complicat decât pare la prima vedere. Avem, pe de o parte, iubirea, erosul – dumneavoastră interpretați patriotismul ca fiind un scenariu erotic sublimat și puneți în legătură tipul acesta de eros cu moartea.

Gabriel Liiceanu: Atunci când vorbim despre iubire, ne gândim în primul rând la iubirea erotică, la iubirea dintre sexe, și uităm că există tot felul de specii de iubire: iubirea părinte-copil, iubirea de țară. Într-adevăr, “România – o iubire din care se poate muri” e un titlu care merită explicat, pentru că el pune în discuție parcursul sentimentului de patriotism în România, de la jumătatea secolului al XIX-lea și până astăzi. Ce vrea să spună “o iubire din care se poate muri”? Vrea să spună că primele generații care au precedat nașterea statului român modern și cele care le-au urmat în România modernă au trăit iubirea pentru ceea ce construiseră cu ființa lor și, uneori, cu viața lor. În primul Război de independență sau după Primul Război Mondial, iubeau cu patimă această țară. Fusese construcția lor. Ei o făcuseră și părinții lor plătiseră cu viața apariția acestei țări. Și atunci era normal să se recunoască în ea și s-o iubească cu ardoare desăvârșită. Nu întâmplător iubirile acestea teribile față de patria proprie se nasc în secolul naționalismelor, când se constituie națiunile moderne.

Generația interbelică pe care am cunoscut-o, reprezentanții de seamă ai ei, trăiseră cu patimă iubirea față de România. Cioran, Noica spuneau: după Primul Război Mondial, când s-a făcut România Mare, ne-am simțit pentru prima dată eliberați de cea mai mare sarcină raportată la țara noastră. Se născuse România Mare. Un traseu istoric care durase din 1848 umpluse inimile românilor de o pasiune extraordinară pentru dobândirea națiunii lor. Ce s-a întâmplat teribil după 1948, după venirea comunismului? Patria a fost furată. Cei care au venit nu mai puteau inspira sentimente de solidaritate față de ei, în calitatea lor de conducători. Într-o țară ocupată de armate sovietice și de puterea pusă de ei, nu mai exista o fuziune afectivă între populația țării și cei care-i conduceau destinele. Și atunci s-a produs o ruptură teribilă.  O mare parte dintre români n-au mai avut țară. Nu se recunoșteau în conducători, conducătorii nu se recunoșteau în popor, chit că-l invocau la tot pasul, îl disprețuiau, iar românii nu aveau față de conducătorii mult iubiți ai partidului sentimentele pe care le avuseseră față de Regele Carol I, față de Regina Maria. Regina Maria își petrecea timpul, în Primul Război Mondial, trecând dintr-un spital în altul, alinând suferințele soldaților – există, cred, un citat în carte în care ea spune ”văd toți ochii întorcându-se către mine, iar unii îmi spun: Lasă, fie ca Măria Ta să ajungă să cârmuiască această țară.” Și ea se întreba ce-i face să nu le pese de moartea lor și să le pese mai mult de cum voi cârmui eu țara asta. Îi lua de mână, suferința lor era realmente ușurată de prezența unui om în care se recunoșteau. Își iubeau conducătorii. Când într-un popor dispare o relație afectivă între conduși și conducători, acolo patriotismul este terminat. Or, vă imaginați scena aceasta cu Elena Ceaușescu, care ne ține de mână pe patul de spital? Ar fi un coșmar să-ți imaginezi așa ceva. E foarte interesant că ei, știind foarte bine că nu sunt iubiți, pentru că nu erau legitimi, cereau totuși să fie iubiți. Cereau și totul devenea o lozincă. Conducător iubit – asta era sintagma pentru Ceaușescu, nu? Conducător mult iubit, partid iubit. Cu cât era mai detestat, cu cât era mai neiubit, cu atât apăreau lozincile iubirii în jurul secretarului general al partidului sau al partidului ca atare. După ‘90, problema patriotismului, a raportării nostre afective la propria țară s-a pus încă o dată. Puteam noi să recuperăm iubirea față de țară, iubirea pe care o avuseseră generațiile ce construiseră România modernă? Am fi putut – dacă în locul conducătorilor care au venit și care n-au făcut decât să prelungească, în alte forme, ceea ce se întâmplase în cele patru decenii de comunism am fi avut oameni care ne-ar fi lăsat senzația – sau ne-ar fi dat certitudinea – că lucrează pentru noi, pentru interesul acestui popor. Or, lumea și-a dat seama imediat că pe oamenii care puseseră mâna pe putere nu-i interesa România, ci îi interesa binele lor, al familiilor lor, al găștilor lor, al clanurilor lor. Nu poate exista o legătură afectivă între mafioții care conduc și poporul care este încălecat de mafiile cu pricina. Nu întâmplător sloganul care a apărut în Piața Victoriei, sau după Colectiv, a fost: “Ne-am luat țara înapoi.” Asta ce înseamnă? Că ideea cu care am pornit, a patriei furate după Al Doilea Război Mondial, a continuat să existe și e resimțită până și azi de mare parte din populația României. Nu ne-am luat țara înapoi. Ea este încă prizonieră în mâinile unor oameni care practică puterea în disjuncție totală cu interesele țării. Cum refacem patriotismul ca iubire față de țară, în care să te recunoști?

Cum resemnificăm cuvinte precum patriotism? Și mai e un cuvânt, datorie civică, care pentru mulți oameni e golit de sens, nu știu la ce se referă. Dvs. încercați să-l reumpleți de semnificație folosind ideea de “meserie de cetățean”.

Gabriel Liiceanu: Datorie civică, în clipa de față, e mai plin de sens ca oricând. Într-o țară ca Norvegia, unde meseria de cetățean se reduce la a vota, din patru în patru ani, bănuiesc, oamenii își văd de treabă în restul timpului; nu trebuie să-și facă datoria de cetățean pentru că și-o fac cei care îi conduc. Adică îi reprezintă, fac tot ce se poate ca țara să fie bine condusă. Și atunci datoria de cetățean nu apare la suprafață. La noi apare. Când s-a umplut Piața Victoriei cu trei sute de mii de oameni și țara cu șase sute de mii, aceia erau oamenii care reumpleau cu sens datoria de cetățean – prin ideea de a nu accepta ca patria să-ți fie furată.

În Atena, datoria civică era efectivă. Dacă nu te supuneai regulilor, dacă nu făceai treburi în folosul cetății, dacă nu îți luai din timpul tău, cel pe care îl foloseai în activitatea economică sau cu familia, și nu-l dedicai cetății erai pedepsit, erai penalizat, era o datorie foarte concretă…

Gabriel Liiceanu: La noi e invers în clipa de față. Ești pedepsit dacă-ți faci datoria civică, dacă te duci la manifestație, dacă protestezi. Încă suntem într-o formă bună pe linia asta. Adică ne putem exprima în spațiul civic. Iată o manifestație, iată o discuție perfect liberă. Dar lucrurile sunt blocate după asta. Însă ce voiam să vă spun e foarte interesant: am avut o generație de studenți care acum sunt oameni între 30 și 40 de ani. Mulți dintre ei, plecați în diferite țări ale Occidentului. Și recent am vorbit cu unul dintre ei și mi-a spus, discutând exact despre subiectul pe care-l dezbatem noi acum: să știți că patriotismul, așa cum îl gândiți dvs., în istoria lui de la nașterea României moderne până azi, nu se mai poate gândi ca în interbelic sau ca înainte. Nu mai avem ce să ne recuperăm, pentru că noi nu mai suntem legați în mod fatal de un loc. Oamenii din generația mea, mi-a spus, consideră că locul unde te-ai născut este un accident într-o lume globalizată. Patria mea e peste tot. Adică se întorc la un ideal renascentist. Nu e vorba neapărat de ceva pragmatic, patria mea e acolo unde mi-e bine. Unde mi-e bine înseamnă și unde găsesc de mâncare, dar și unde pot să-mi fac profesiunea la nivelul la care vreau, unde mă simt bine, unde câmpul de opțiuni e mai mare decât cel referitor la țara în care m-am născut. Așa încât eu nu mă simt obligat față de locul ăsta, în măsura în care nașterea într-un loc e aleatorie. Pot să-mi aleg orice colț al planetei, trăiesc într-o epocă globalizată. Avea și n-avea dreptate. De ce n-avea, de ce avea, e o discuție separată.

Dvs. vorbiți despre meseria de cetățean. O meserie se învață, se deprinde, ești ucenic, există niște exerciții. Care ar fi antrenamentul pentru o astfel de meserie?

Gabriel Liiceanu: Meseria de cetățean, deși pare o metaforă, ar putea fi introdusă în studiul școlilor, optimal ar fi de la 14-15 ani. Noi n-am practicat meseria de cetățean înainte de ‘90, pentru că nu existau cetățeni; ei erau niște pioni pe harta demografică a unei dictaturi, a unui regim totalitar. Nu alegeai nimic, nu ți se dădea posibilitatea să alegi ce vrei și ce nu vrei. Cetățean și meseria de cetățean există numai în democrații. În rest, n-ai nici libertate de expresie, nici de gândire, nici de alegere în capitolele fundamentale ale vieții: nici ce mănânci, nici ce citești, nici cu ce te îmbraci, nici cum te tunzi. Așadar, se pune întrebarea: noi, eu, în clipa de față, când vorbesc cu dvs., de unde am învățat asta? E cazul celor care au făcut științe umaniste, care au putut citi dincolo de cadrele oficiale, care au putut avea acces la textele fundamentale ale filozofiei politice; e un mod de a învăța meseria de cetățean citind cărțile clasice ale marilor gânditori politici ai Europei. Ăsta a fost un atu al celor care au studiat filozofie, științe politice. Când am trecut dincolo, pe celălalt țărm al istoriei în ‘90, știam ce înseamnă a trăi într-o democrație, ce e liberalismul, ce înseamnă democrațiile moderne, citisem texte de la Montesquieu până la Tocqueville. Dar cazul meu nu e tipic. Problema e ce facem acum. Eu am intrat în priză deja. Când s-a schimbat, când a intervenit switch-ul istoric, m-am branșat imediat la noua ipostază. Eram de-acum un cetățean al unei democrații, într-o țară liberă. Mi-am luat rolul ăsta în serios. Problema e ce faci cu copiii, cu tinerii, cu cei care se nasc azi.

Dvs. dați un citat din Tocqueville, care e extraordinar de interesant în acest context…

Gabriel Liiceanu: Vorbim de clasicul gândirii liberale, din secolul al XIX-lea, de la anii 1835-1840, Alexis de Tocqueville, cel cu celebra carte Democrația în America, care a făcut o analiză strălucită a ceea ce înseamnă viața unui stat modern într-o democrație, studiind cazul Americii.

Spune el: “când gustul pentru plăcerile materiale se dezvoltă la unul dintre aceste popoare mai repede decât cunoștințele și deprinderea libertății, apare un moment când oamenii se dezlănțuie și par ieșiți din minți la vederea acestor bunuri noi pe care sunt gata să le apuce.” Cred că descrie destul de bine…

Gabriel Liiceanu: …ce s-a întâmplat cu noi după ’90.

Există foarte mulți oameni de bună-credință, dar care sunt acaparați de ideea de a face avere, alții chiar de plăceri materiale, de consum…

Gabriel Liiceanu: …de a se chivernisi în viața lor.

Îi întrebi: “De ce n-ai ieșit în piață?” “N-am avut timp.” “Ai văzut că se întâmplă nu-știu-ce, de ce n-ai luat atitudine? Acum ești revoltat, dar de ce n-ai luat atitudine atunci?”

Gabriel Liiceanu: Știți ce le-aș spune eu acestor oameni, legat de educația civică și de cum se învață meseria de cetățean? Un mare filozof german a căutat să construiască anatomia individului în societate, să spună care sunt componentele fundamentale ale unui individ, deci ale fiecăruia dintre noi. Evident, raportarea noastră primă e la noi înșine. La ceea ce se numește legătura noastră cu sinele nostru. S-ar părea că viața, în principal, e relația noastră cu noi. Dar nu, viața noastră e deopotrivă relația noastră cu ceilalți. Nu suntem numai ființe singulare, închise în noi, sau care ne raportăm doar la cei din cercul familial. Viața noastră e făcută din ființa noastră colectivă. Zice acel gânditor: faptul de a fi laolaltă cu ceilalți. Deci acestor oameni le-aș spune așa: când nu te gândești să ieși în piață, când nu te gândești la destinul colectivității din care faci parte înseamnă că nu dai doi bani pe viața ta. Viața ta e acolo, viața ta nu e numai când intri în casă și te închizi între patru pereți, te uiți la televizor, stai cu soția ta, cu copiii tăi și viața s-a terminat. Nu. Îți faci culcușul social singur; dacă nu, ți-l fac ei. Și ei ți-l fac în așa fel încât la un moment dat vei constata că dormi mizerabil, culcușul e prost, taxele ți-au crescut, agoniseala ta e-n pericol, că te duc în prăpastie, îți fură banii prin taxe și fac cu ei cu totul altceva decât să te slujească pe tine și toată colectivitatea. Dacă te lași pe mâna lor ești responsabil că ai ajuns în halul ăsta.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro




























Material sustinut de Siemens

"Comorile" detinute de primarii: cum pot fi folosite marile baze de date pentru a imbunatati serviciile oferite cetatenilor. Studiu de caz City Pulse

Brasovul si orasul Aarhus din Danemarca au luat parte timp de trei ani la un proiect inedit de cercetare - City Pulse, finantat de Uniunea Europeana. Pe scurt, scopul proiectului a fost sa colecteze si sa coreleze cat mai multe date despre cele doua orase, iar pe baza acestora primariile sau companiile sa dezvolte aplicatii gratuite care sa imbunatateasca serviciile oferite cetatenilor.

1414 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version