Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Alegeri prezidentiale in Iran. Mai importante pentru Europa decat ar parea

de Valentin Naumescu     Contributors.ro
Luni, 15 mai 2017, 8:22 Actualitate | Opinii

Valentin Naumescu
Foto: Arhiva personala

Puncte cheie:

  • Vineri, 19 mai, vor avea loc alegeri prezidențiale în Iran, esențiale pentru menținerea cursului moderat al țării (când spunem “moderat” nu avem în vedere standardele europene, ci ceea ce poate fi în prezent posibil într-un regim teocratic islamic, adversar înverșunat al valorilor democrațiilor liberale și Occidentului), dar importante totodată pentru un întreg Orient Mijlociu aflat în fierbere, și chiar, prin extensie, pentru relațiile cu marile puteri, în special cu Statele Unite, Uniunea Europeană și Rusia;
  • Concurează șase candidați aprobați de ayatollah, iar actualul președinte Hassan Rouhani este în căutarea celui de-al doilea mandat. Este util de menționat că cea mai înaltă autoritate a Iranului nu este Președintele Republicii, ci liderul spiritual suprem, în prezent ayatollahul Ali Khamenei, care conduce și Consiliul Suprem de Securitate Națională (CSSN). Totuși, Președintele Iranului are un rol important prin faptul că este, de fapt, șeful guvernului de la Teheran (funcția de Prim Ministru a fost desființată în 1989) iar măsurile executive pe care le adoptă dau direcția generală a țării și configurează politicile sectoriale;
  • Sistemul electoral este de tip european/francez, cu vot direct (fără mari electori), fiind necesar un al doilea tur de scrutin dacă niciun candidat nu obține majoritatea absolută (peste 50%) în primul tur;
  • Aproximativ 56 milioane de votanți, din totalul de peste 80 de milioane locuitori ai Iranului (spre comparație, Franța are o populație totală de circa 65 de milioane) sunt chemați la urne, pentru alegerea Președintelui Republicii Islamice Iran în următorul mandat de patru ani;
  • Din 1981, nu s-a întâmplat ca un președinte în funcție să nu fie reales din primul tur pentru al doilea și ultimul mandat la care Constituția teocratico-democratică din 1979 îi dă dreptul. Ali Khamenei, Hashemi Rafsanjani, Mohammad Khatami și Mahmoud Ahmadinejad au fost aleși pentru câte două mandate, alegerile fiind decise de fiecare dată încă din primul tur;
  • Actualul președinte Hassan Rouhani conduce în sondaje, un larg segment al societății iraniene salutând reformele timide începute după 2013 dar mai ales Acordul nuclear cu marile puteri (JCPOA, 2015), care permite o deschidere parțială a țării spre piețele internaționale, după un deceniu de sanțiuni împovărătoare pentru economie și pentru populație. Între paranteze fie spus, puțină lume din România știe că, la succesul negocierilor privind Acordul Iranului cu marile puteri a contribuit în mare măsură, tehnic vorbind, un excelent diplomat român, Cornel Feruță, aflat din 2013 în poziția-cheie de coordonator-șef al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA) de la Viena;
  • Este totuși posibil ca, pentru prima dată, un președinte în funcție să nu câștige alegerile din primul tur, incertitudinea fiind dată de numărul relativ mare de candidați (din care trei sunt semnificativi), de nemulțumirile economico-sociale ale populației și de procentul de nehotărâți, care pot dau sau nu, în ultimul moment, un rezultat de peste 50% în favoarea președintelui Rouhani;
  • Cea mai mare putere shiită a lumii islamice, un mare rival al Arabiei Saudite, având numeroase influențe în regiune (Irak, Siria, Liban), se află la sfârșitul primului ciclu istoric generațional de după Revoluția Islamică din 1979, cu lideri de vârste foarte înaintate pregătindu-și discret succesiunea, moment în care regimul autocratic de la Teheran o poate apuca pe drumuri foarte diferite, fie spre reforme lente, graduale, atent controlate, fie spre reversul politic abrupt spre conservatorism și fundamentalism, fie spre o criză internă de mari proporții, cauzată de ciocnirea opțiunilor și impulsurilor latente ale noii generații a iranienilor cu rezistența vechii gărzi aflate la conducere.

*

Iranul alege din nou. În 2013, în articolul “Șah persan. Întoarcerea Iranului în politica lumii”, scriam și nu mă înșelam deloc: “Categoric, noul preşedinte de la Teheran este profund interesat să readucă Iranul pe scena politică a lumii. Nu ştim astăzi cât de reale, de concrete şi de consistente sunt concesiile pe care este dispus să le facă Hassan Rouhani pentru a i se permite cel puţin revenirea în cercurile diplomaţiei internaţionale, dar dorinţa şi interesul său politic există.

Premisele schimbării jocului în regiune ar putea fi, deci, favorabile. Pe de altă parte, o anumită tradiţie persană a tacticii cuvintelor care nu se întâlnesc niciodată cu realităţile, o strategie înşelătoare a jocului, o diplomaţie fină a intenţiilor nemărturisite (vezi, de altfel, criticile lui Rouhani la adresa grobianismului atât de „neiranian” al lui Ahmadinejad), intenţii ascunse de regulă sub savoarea amabilităţii bine şlefuite şi a unei culturi milenare impresionante, fac din mutarea lui Rouhani o provocare pe cât de spectaculoasă, pe atât de serioasă pentru democraţiile liberale occidentale. Obişnuit (de un secol şi jumătate) cu formalismul politicii, cu normele şi principiile regimurilor clar reglementate, cu doctrina statului de drept, care pune în acord practica guvernării cu teoria şi legislaţia, spaţiul euro-atlantic gestionează astăzi cu destulă dificultate confuzia şi ambiguităţile Orientului, fiind de multe ori pus în faţa unor dileme insurmontabile (vezi, recent, lovitura de stat din Egipt sau războiul civil din Siria).

După izolarea internaţională cvasi-totală şi criza economică în care s-a prăbuşit Iranul, pe fondul sancţiunilor impuse în timpul celor două mandate dezastruoase ale lui Mahmoud Ahmadinejad (2005-2013), Teheranul a transmis recent câteva semnale simbolice dar importante, printre care dorinţa de a negocia din nou cu puterile occidentale pe tema programului său nuclear, respectiv recunoaşterea şi condamnarea Holocaustului. Unii spun că e mult (pentru un stat aflat totuşi, din 1979, sub un regim islamist anti-occidental) alţii că e prea puţin, pentru cineva care se vede acum nevoit să-şi reconstruiască prestigiul internaţional şi să-şi câştige o minimă credibilitate. Cheia lecturii mesajelor iraniene este esenţialmente diferită la Washington şi la Ierusalim, la Bruxelles şi la Riad.

Există, de asemenea, un interes cert al Statelor Unite/administrației Obama pentru stabilizarea pe cale diplomatică a regiunii, pentru atragerea, responsabilizarea, credibilizarea treptată şi (re)includerea Iranului în ecuaţia complicată a Orientului Mijlociu”[1].

La doi ani după momentul de atunci, Iranul semna, alături de Statele Unite, China, Rusia, Marea Britanie, Franța și Germania (formatul P5+1 sau UE3+3), Acordul numit Joint Comprehensive Plan of Action (2015), pe o durată de 10 ani.

JCPOA este o reglementare complexă, cât de cât acceptabilă a dosarului nuclear iranian, care a împiedicat fabricarea iminentă a primei arme nucleare pe teritoriul Republicii Islamice – posibilă, la momentul respectiv, în aproximativ 9-12 luni – și a redus gradul de îmbogățire a uraniului de la 20% la 6%, făcând din Iran una din țările cele mai monitorizate ale lumii, la nivel de experți.

Desigur, tot ce am afirmat acum patru ani era valabil și s-a confirmat în timpul administrației Obama, dar între timp trebuie ținut cont că la Casa Albă s-a instalat Donald Trump, care a criticat intens, în campania electorală, Acordul cu Iranul, promițând să scoată imediat Statele Unite din acest acord. Nu a făcut-o până acum și s-ar putea să nu o facă nici în viitor. În condițiile în care a Washingtonul dă semne că ar dori să abordeze mai energic problema Coreei de Nord, deschiderea prea multor “fronturi” ar putea fi riscantă și nesustenabilă, din vreme ce anularea Acordului cu Iranul nu este dorită nici de Uniunea Europeană, nici de Rusia.

Câteva cuvinte despre contracandidații lui Rouhani. Doi din cei cinci au o oarecare relevanță politică și ar putea obține procentaje semnificative. Ebrahim Raisi, un cleric ultraconservator de (doar) 57 de ani, se pare apropiat de liderul suprem Ali Khamenei, este un fost procuror care ar fi fost implicat în execuțiile controversate din 1988. L-ar putea vota facțiunea radicală a societății iraniene, nemulțumită de concesiile făcute de guvern puterilor occidentale precum și de monitorizarea internațională a țării, dar și cei nemulțumiți de lipsa mai rapidă a progreselor economice. Mohammad Ghalibaf, primar al Teheranului din 2005, fost șef al poliției și membru al Corpului Gardienilor Revoluției, este un alt lider conservator, cu șanse de a obține numeroase voturi din partea liniei dure. Reformistul Esghaq Jahangiri, în schimb, ca prim-vicepreședinte în cabinetul lui Rouhani, este de așteptat să se retragă chiar înaintea alegerilor în favoarea lui Rouhani, adică în următoarele 2-3 zile, pentru a maximiza șansele președintelui în funcție.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro


























1620 vizualizari




Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Miercuri