Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Cernobil. O privire inainte si inapoi

de Doru Valentin Căstăian     Contributors.ro
Miercuri, 26 aprilie 2017, 9:14 Actualitate | Opinii

Doru Valentin Castaian
Foto: Arhiva personala

“Am văzut pentru prima dată pământul fără păsări. Fără ţânţari. Nu zbura nimic.”

Din mărturia unui supravieţuitor

Acum aproximativ jumătate de milion de ani, un exemplar de Homo Erectus scrijelea pe un os carpian de elefant preistoric o imagine naivă, o perspectivă asupra taberei sale[1] . O reprezentare în profunzime, folosindu-se de raporturi geometrice pentru a figura mai mici adăposturile din plan îndepărtat. Este prima reprezentare cunoscută a lumii. Prima imagine a câmpului perceptiv realizată de un umanoid timpuriu care a ajuns până la noi. O imagine a lumii creată din perspectiva arheomaimuţei sau protoomului, o imagine a lumii creată la scara fiinţei care observă, cu mijloacele sale rudimentare, lumea şi simte nevoia să o cartografieze. Această imagine-pe-potriva-omului simplifică, falsifică şi ignoră în măsura in care revelează. Ea anunţă însă zorii epocii reprezentării simbolice a lumii. O lume devenită inteligibilă prin semne umane şi, prin aceea, fundamental umană. Începuturile cartografierii realităţii. Ale desenării unui cosmos pe potriva fiinţei curioase care-l cerceta.

Dintotdeauna reprezentările omului despre Cosmos au avut inevitabil măsura omului însuşi. Imaginile sale despre lume  nu doar descriu. Ele iau în primire, circumscriu, descântă şi îmblânzesc forţele naturii. Leagă între ele fiinţele umane. Creează hărţi ale semnificaţiei. Pun în armonie. Amuşină anxios ceea ce este prea mare şi, totuşi, poate fi stăpânit. Zeii grecilor sunt pe potriva oamenilor, cu care au un comerţ, cu care colaborează, pe care îi fac să urce sau să cadă, pe care îi însufleţesc thymotic sau îi inspiră sibilinic. Dumnezeul iudaic este gelos, mânios, uman, un Dumnezeu care, după  expresia lui Sloterdijk, “îşi îndeamnă poporul să trăiască mult peste posibilităţile lui.”[2] Iar, mai târziu, marile monoteisme inspirate de iudaism, creştinismul în special fiind profund antropocentric. El va aşeza o cezură insurmontabilă între om şi celelalte fiinţe, va face din om imaginea divinităţii care a creat Universul, precum şi toate cele văzute şi nevăzute: “Creaţia omului după chipul lui Dumnezeu care l-a plăsmuit, s-a făcut dintru început pentru El (Hristos), ca să poată cuprinde cândva Arhetipul”, spune Sfântul Grigore Palama. “Aceasta este taina cea mare şi ascunsă; aceasta este ţinta fericită pentru care s-au alcătuit toate; acesta este scopul dumnezeiesc gândit mai înainte de începutul lucrurilor… Spre această ţintă privind, a adus Dumnezeu la existenţă fiinţele celor ce sunt”, spune Maxim Mărturisitorul. Întreg Universul a fost creat în vederea dramei acesteia teologice, în vederea unirii naturii divine şi celei umane. Pentru această fiinţă a intervalului, pentru acest “animal îndumnezeit”.[3]

Desigur, răul există. Natura ne poate strivi. Hazardul ne mutilează. Haosul ne împresoară. Moartea ne anihilează. Dar toate acestea sunt inteligibile. Pot fi înţelese in cadrul marilor naraţiuni metafizice şi religioase. În pofida a tot şi a toate, există un sens şi el este un sens pe măsura omului. Moartea poate fi învinsă de Dumnezeul-om care calcă pre ea cu mâna întinsă către omul-Dumnezeu. Victoria asupra stihiilor este posibilă, aşa cum este posibilă victoria asupra întunericului din noi. Lumina, pentru care ochiul are o propensiune naturală, va scoate, finalmente, totul din umbră.[4]

Desigur, istoria antropocentrică a devenit, după Kepler bănuitoare faţă de sine. „Tăcerii spaţiilor infinite” omul le-a răspuns cu o teologie a disperării sau pur şi simplu cu indiferenţă. După Copernic, teologia devine anxioasă, dar era pregătită pentru asta.  Secolul XX va aduce însă altceva. Abia secolul XX, va crea fiinţe umane cu adevărat singure. Secolul XX ne va arăta ceea ce omul ascunsese până atunci de sine pentru a se înţelege şi, mai ales, pentru a se accepta. Secolul XX va aduce cu sine primii oameni post-metafizici şi cu adevărat post-antropocentrici.

Dar să nu fim naivi. Din metafizică nu se cade pe calea argumentaţiei. Ateul este dublul gemelar al credinciosului. Ateismul clasic este boala autoimună a credinţei, pentru care ea a fost pregătită şi pentru care a produs timpuriu anticorpi. Ateul clasic, vechi sau nou, pune integral problemele sale in cadrul jargonului şi imaginarului teologic. El este un adversar comod, previzibil. E partenerul clasic de duel, guralivul contestatar. Umanistul secular este integral un produs teologic. Şi un dublu despre care nu ştim încă dacă este pe măsura originalului.

Omul post-metafizic este omul lagărului, omul de la Kolîma, omul de la Auschwitz şi, vom vedea, fatalmente, „omul de la Cernobîl”. Se poate trece, desigur, prin lagăr cu credinţă. Se poate trece prin orice cu credinţă. Atâta doar că unii nu trec. Istoria a fost prea grea pe umerii lor, i-a stâlcit iremediabil fără a le face favorul de a-i şterge de pe faţa pământului. Pentru ei, trecutul este o gaură neagră, peste al cărei orizont nu se poate trece. Nu se revoltă. Revolta este încă o reacţie vitală. Revin ciclic, compulsiv, la ceea ce i-a mutilat. Nu mai pot fi capturaţi vreodată de o naraţiune care conferă sens.  E omul imposibil de convertit. E omul exilat permanent în deşertul trecutului. „Aş vrea să trăiesc fie şi o singură zi fără să mă gândesc la război”, spune una dintre eroinele Svetlanei Aleksievici. „Autorul i-a întrebat de o mie, de un milion de ori pe foştii deţinuţi dacă în viaţa lor a existat măcar o zi în care să nu-şi amintească de lagăr. Răspunsul a  fost unul singur: nu, n-a existat o astfel de zi”, spune Varlam Şalamov în prologul Povestirilor din Kolîma.[5] Lagărul este desigur, pentru cei mai mulţi, un infern. Însă cu adevărat monstruoasă este acea experienţă a lagărului care nu mai este descriptibilă în termenii infernului. Acel lagăr care descrie o experienţă a răului cu totul nouă, un rău pentru care nici un sistem metafizic uman nu era, şi nu este, pregătit. Lagărul a schimbat pentru prima oară natura umană, a creat „noi legităţi psihologice”: „Aceste modificări ale psihicului sunt ireversibile, ca degerăturile.”[6] Lagărul este negativul care nu mai poate fi preluat în cadrul niciunei teodicee: „[..]lagărul este o experienţa negativă pentru om, din primul până în ultimul ceas. Omul nu trebuie să ştie, nici măcar să audă de el. Nici un om nu devine mai puternic sau mai bun după lagăr.”[7] Lagărul e prima instituţie creată de om în care negativul nu poate fi jucat în cadrul unei dialectici. Răul nu are un dublu pozitiv, ci doar un dublu simetric, specular; şeful de lagăr este la fel de puţin om ca victima lui: „Chiar dacă moartea sa fizică urma să survină mai târziu, din momentul în care a ocupat funcţia de conducere la Auschwitz, el a devenit un cadavru viu. Nu era un musulman, pentru că era bine hrănit şi îmbrăcat. Dar se despuiase complet de respectul de sine şi de amorul propriu, de orice sentiment şi de orice personalitate, până în punctul în care nu mai era decât o maşină căreia superiorii îi manevrau butoanele.”[8] Dublul său  este musulmanul: „Ne putem întreba dacă aceste organisme au reuşit să excludă fenomenul arcului reflexiv ce conduce stimulii interni şi externi prin lobii frontali până la senzaţie şi acţiune. Prizonierii deveneau musulmani când nimic nu mai reuşea să trezească în ei vreo emoţie… Deşi erau flămânzi, stimulul nu mai atingea creierul lor într-o formă suficient de clară pentru a provoca acţiunea… ceilalţi prizonieri se străduiau să fie buni cu ei când puteau şi să le dea de mâncare, dar musulmanii nu mai puteau să răspundă la simpatia pe care aceştia o manifestau.”[9]

În lagăr, omul se prăbuşeşte peste om cu întrega forţă a negativului care nu mai poate fi îmblânzit. Experienţa lagărului este prima care l-a revelat prima oara pe om ca material plastic, indefinit maleabil, posibil a fi trecut dincolo de graniţele omenescului. Umanul s-a aflat pentru prima oară în joc în lagăr. Lagărul a produs experienţa emoţională profundă a ceea ce omul ştia încă din secolul XIX: că este rezultatul unui proces în care se poate oricând redizolva şi a făcut asta prin aceea că a fost transformat „într-o maşină vegetativă al cărei unic scop este cel de a face posibilă distingerea cu orice preţ a ceea ce în lagăr devenise indiscernabil: umanul şi inumanul.”[10]

În lagăr, omul a aflat despre el lucruri pe care nu le ştiuse vreodată. Aceasta este ceea ce Svetlana Aleksievici numea arheocunoaştere.

Arheocunoaştere a fost şi la Cernobîl. Şi, totuşi, la Cernobîl a fost altfel.

„În aprile 1986, cel de-al patrulea reactor al Centralei Atomoelectrice de la Cernobîl a explodat la 01:23 noaptea.”[11]

„În urma catastrofei, în atmosferă au fost aruncate 50.000.000 Ci de radionuclizi.”[12]

Omul şi-a imaginat mereu că în Cosmos este acasă, într-o dezvoltare firească şi circulară a primei imagini pe care şi-a creat-o despre lume. Omul şi-a imaginat mereu că timpul său este timpul lumii. Omul şi-a imaginat mereu că înţelegerea este un dar ce ne va dezvălui toate cele văzute şi nevăzute. Omul a presupus un sens de descifrat în spatele a tot ce există. Toate acestea au fost puse în discuţie pe 26 aprilie 1986, la ora 01.23: „Eu privesc Cernobîlul ca pe începutul unei istorii noi, el nu este numai o cunoaştere, ci şi o arheocunoaştere, pentru că omul a început să pună sub semnul întrebării vechile reprezentări despre sine şi lume. Când vorbim despre trecut sau viitor, ne punem în cuvinte reprezentările noastre despre timp, dar Cernobîl este, înainte de toate, o catastrofă a timpului. Radionuclizile aruncate deasupra pământului nostru o să trăiască cincizeci, o sută, două mii de ani. Şi mai mult. Din punctul nostru de vedere, sunt veşnice. Şi atunci ce putem pricepe? Oare stă în puterea noastră să înţelegem sau există un sens în acest lucru groaznic, necunoscut nouă?”[13]

Cernobîl este în totalitate un produs al ştiinţei umane. Acea ştiinţă care ne-a dat tehnica ruperii atomilor, fărâmiţării sau lipirii nucleelor. Tot ştiinţa ne-a adus conceptul, complet nou, al indiferenţei cosmice. Înainte de era atomică, cerurile puteau fi binevoitoare sau ostile, însă niciodată indiferente. Înainte de Cernobîl, spune un supravieţuitor, credeam că există atomul bun şi atomul rău. Centrala nucleară şi bomba de la Hiroshima. Atomul bun dă electricitate, atomul rău se  află în bombe. După Cernobîl ştim că atomul bun şi atomul rău sunt unul şi acelaşi. Desigur, fizicienii cosmologi şi cei sensibili la descoperirile lor ştiau toate acestea: catastrofa timpului, indiferenţa atomică, insignifianţa umanului.[14] Cernobîlul ne-a făcut să întrevedem asta, cu frică şi cutremur, aşa cum se primeşte orice revelaţie: „Un eveniment monstruos. Toţi aveau un sentiment, manifestat sau nu, că am atins ceva necunoscut. Cernobîl este o taină pe care va trebui s-o aflăm. Un semn ilizibil… Era clar: în afara provocărilor comuniste, naţionale şi religioase în mijlocul cărora trăim şi supravieţuim, ne aşteaptă altele, mai violente, totale, dar deocamdată ascunse vederii noastre. Dar, după Cernobîl, au început puţin, puţin să se întrevadă.”[15] Cernobîl scindează istoria umanităţii prin aceea că face trecutul irelevant şi inutil. Cernobîl face simţurile noastre irelevante pentru că ceea ce ne distruge nu poartă arme sau însemne SS. Prin aceea că ucigaşul aflat dincolo de pragurile noastre senzoriale nu are aparenţa stihiei. Auschwitzul şi Gulagul duseseră umanul la limită, dar se încadrau încă în logica războiului uman. Acum avem de-a face cu o moarte nouă care dizolvă omul precum o pată de cafea într-o zeamă invizibilă. Unul dintre pompierii care au intervenit în primele ore pentru stingerea incendiului a plecat de acolo, împreună cu colegii lui, mândru şi fără să bănuiască nimic. O săptămână mai târziu, n-a murit. S-a dizolvat pur şi simplu. Nu l-au putut îmbrăca pentru a-l băga in sicriu. Moartea nevăzută, radiaţia, s-a prelungit în ficatul copilului nenăscut, aflat în pântecele femeii care a avut tăria să stea lângă soţul ei până la capăt. „Omul era luat pe nepusă masă, nu era pregătit. Nu era pregătit ca biospecie, el funcţionează cu instrumentarul natural prin care e făcut să vadă, să audă, să pipăie. Asta era de acum imposibil, ochii, urechile, degetele nu erau bune, nu puteau să-l ajute, pentru că radiaţia nu se vede, nu are miros şi sunet. E imaterială. Toată viaţa am luptat sau ne-am pregătit de un război… Oamenii în vârstă, când erau evacuaţi şi încă nu-şi dădeau seama că pentru totdeauna, se uitau la cer: „Soarele străluceşte. Nu e nici fum, nici gaz. Nu trage nimeni. Ei, oare ăsta e război? Şi trebuie să fim refugiaţi?”O lume cunoscută necunoscută.”[16] Cernobîl este prăbuşirea oricărei alianţe a vieţii. Prin el, omul a descoperit că „poate ridica mâna” împotriva a tot şi a toate, împotriva întregii lumi a lui Dumnezeu unde, în afara omului, trăiesc mii de alte fiinţe, animale şi plante.” Cernobîl este o catastrofă a conştiinţei, „lumea reprezentărilor şî valorilor noastre e aruncată în aer.” Are loc o „perestroikă a sentimentelor”. Ştiinţa este pe deplin raţională, pe deplin raţional este şi medicul care-i spune soţiei de pompier lichidator: „Nu se poate să vă apropiaţi de el! Nu se poate să-l sărutaţi! Nu se poate să-l mângâiaţi! Nu mai este omul pe care-l iubiţi, ci un obiect care trebuie decontaminat!”[17] Dacă Primo Levi se putea încă întreba dacă un om de la Auschiwitz este încă un om, aici răspunsul este limpede. Nu.

„Aici şi Shakespeare se dă la o parte.”

Poate cel mai îngozitor lucru pe care l-au descoperit oamenii de la Cernobîl este acela că iubirea nu poate totul, că iubirea e o adiere care poate fi stinsă de frică, că forţa atomului poate fi mai mare decât forţa iubirii. Că, dacă vom pierde umanul, vom pierde şi iubirea. Că iubirea ne va salva doar dacă ne vom mai putea aminti despre ea:

„Voiam să nasc din dragoste.

Aşteptam primul copil. Soţul voia un băiat, iar eu, o fetiţă. Medicii încercau să mă convingă: „Trebuie să vă hotărâţi să faceţi avort. Soţul dumneavoastră a fost multă vreme la Cernobîl.” El e şofer şi în primele zile l-au chemat acolo. A cărat nisip şi beton. Dar eu nu am crezut pe nimeni. Nu voiam să cred. Citeam în cărţi că iubirea poate să învingă orice. Până şi moartea.

Copilul s-a născut mort şi fără două degete. Fetiţă. Am plâns: „Macar să fi avut degetele. Era fetiţă doar.””[18]

Sistemele metafizice sunt construcţii intelectuale şi afective complexe care ne protejează. Ele sunt într-o mare măsură imune la fapte, la faptele fizice, brute. Le absorb, le sintetizează, le dau formă, ne menţin vie până la capăt credinţa într-un rost al lucrurilor. Îl însoţesc pe om până la marginea gropii şi până în hăul negru al celor mai teribile atrocităţi. Nu înţelegem, este peste puterile noastre să înţelegem haosul care le-a dat naştere.[19] Uneori, rar, faptele pot deveni atât de atroce (Gulagul, Auschwitz-ul) încât pot remodela sau pune sub semnul întrebării complexul metafizic. Fapte care generează o experienţă a lumii care forţează limitele vechiului sistem metafizic. Acesta se stinge uneori ca un bec. Întunericul care ne cuprinde este insondabil, literalmente întunericul de dinainte de lume. Alteori, faptele ne dezvăluie despre lume ceva tulburător, ininteligibil până la capăt, un colţ din haosul care fusese ţinut sub covorul culturii. „Oamenii de la Cernobîl”, alţi postmetafizici ai secolului, au ţara lor, Zona, pe care n-o mai pot părăsi, oriunde s-ar afla fizic. Atinşi de radiaţie şi de revelaţie. Ei sunt sacri, în sensul originar,  devin imposibil de atins. După ce au pipăit informul, după ce au văzut umanul lichefiindu-se peste marginile vechilor sale cadre metafizice, oamenii Cernobîlului sunt veritabilul refulat al culturii noastre.

„După Cernobîl, totul s-a schimbat. Şi viaţa la fel. S-a schimbat lumea, acum nu mai pare eternă. Pământul parcă s-a micşorat, a devenit mai mic. Ne-am pierdut nemurirea, uite ce s-a întâmplat cu noi. Am pierdut sentimentul veşniciei.”[20]

„Oamenii Cernobîlului” au continuat să se înmulţumească. Aproape un milion. Oamenii Cernobîlului au continuat să se nască mult timp după explozie. Să plătească un preţ neverosimil pentru un eveniment despre care n-au ştiut nimic. În 1986, aveam şapte ani. N-a existat niciunul dintre noi peste care să nu fi trecut aripa invizibilă a morţii. „Oamenii Cernobîlului” sunt pretutindeni, fiecare dintre ei sluţit mai mult sau mai puţin de forţa Cosmosului pe care încercăm să-l controlăm, fiecare dintre ei purtând cu sine un adevăr insurmontabil. Asemenea Agustinei, fetiţa dislexică concepută şi născută în perioada Cernobîlului din romanul motivat autobiografic al Ioanei Nicolaie, proaspăt apărut la editura Humanitas. În ea văd vocea unei generaţii căreia îi aparţin.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro


























1257 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Marţi