Relația pe care o ai cu acea greșeală în care persiști e una incestuosă; o urzeală de familiaritate, greață, desfătare și culpă.E o conspirație nerușinată împotriva universului. Urmările dau pe dinafară. Ți se scurg printre degete ca o miere amară.

Adela TopleanFoto: Arhiva personala

Sunt un om lipsit de ambiții care trăiește cumpătat; dar sunt un om dârz care își pierde înspăimântător de repede cumpătul.

Echilibrul nu-mi vine la îndemână. Echilibrul îmi este, cum s-ar zice, peste mână. Fac – din zori și până târziu în noapte – eforturi de echilibrare. Din nou, cum s-ar zice, mă canonesc. Și asta nu pentru că mi-am însușit învățătura stoică și-mi doresc, mai presus de orice, un trai virtuos, ci pentru că, deși găsesc că viciul poate fi – cel puțin în teorie – fascinant, vicioșii îmi sunt totuși profund antipatici. Resping, deci, viciile tot în baza unei dereglări pasionale, adică a unui viciu: resimt un dezgust dușmănos față de oamenii plini de năravuri.

Voi explica mai întâi de ce cred totuși că viciul în sine poate fi fascinant. Voi explica mai apoi de ce nu-i pot suferi pe cei vicioși.

Spre deosebire de calități – care cresc, scad, mor sau renasc împreună cu noi, orice viciu are în față un viitor strălucit. Puterea emoțională a lucrului interzis îi conferă nu doar o paradoxală (dar bineștiută) valoare estetică, ci și durabilitate. Viciul e mai tare decât timpul biografic, ba chiar, am putea spune, viciul, printr-o îndârjită și interesată “rulare”, se desăvârșește. Viciul nu îmbătrânește, deci, împreună cu cel care îl practică, viciul se clasicizează.

Dacă, încercând să rafinezi niște virtuți lumea ți se dezvăluie săracă, obstinată și refractară, plină de breșe, piedici și asperități, viciul îți deschide o perspectivă solidă și absolută asupra realității. Sufletul și mintea îți sunt absorbite de viciu. În viciu se trăiește așa cum se trăiește într-o casă de vacanță, pe o plajă îndepărtată. Rolul imaginației e decisiv. “Fatalmente”, viciosul este cel veșnic plecat într-o vacanță exotică.

Orice viciu rulat astfel ani și ani de-a rândul îți oferă un model de interpretare a lumii. Transmiterea deprinderilor vicioase se realizează, deci, întotdeauna cu entuziasm, de la bătrâni la tineri, de la persoane influente și flamboaiante, la mase. Indiferent la ce nărav ne-am referi, el a fost deja acolo mai înainte ca inima noastră să-l recunoască și să-l îmbrățișeze. Aș zice că nu există viciu ne-arhetipalizat. Viciul se transmite de la om la om, din compulsie în compulsie, ritualic, cu sfințenie. Viciile tinerilor sunt, în sensul ăsta, bătrâne de când lumea. Ele organizează, transgenerațional, vulnerabilitatea umană.

Ca o concluzie: probabil că orice om care are interese și sensibilități artistice găsește un dram de fascinație în decadență și extravagant.

Și totuși, vicioșii îmi par – mai toți – urâți.

M-am întrebat de unde le vine urâțenia. Din faptul că au deprinderi “urâte”? Nu cred, nu neapărat. Mai degrabă din atitudinea pe care ei înșiși o au față de propriile năravuri: îmi pare că toți vicioșii suferă astăzi de un complex de superioritate. Or, cred eu, tupeul viciosului conduce nu doar la dizolvarea sistemului de valori ci și, în mod straniu – și dezavantajant în primul rând pentru el – la aplatizarea viciului. O societate în care viciul i se găsesc mereu justificări, este o societate în care nu se mai întâmplă, practic, nimic.

Dar să încep cu începutul.

Vicioșii, știm bine, sunt de două feluri: cei imorali și cei care simulează moralitatea (cu bună știință ori executând greșit vreo manevră virtuoasă). Despre dialectica morală s-a scris mai mult decât aș putea eu citi vreodată. Am citit, totuși, suficient cât să nu-mi doresc să reinventez roata.

Plec, deci, de la premisa că cei care vor fi avut răbdarea să citească până aici sunt deja familiarizați cu mecanica eticului. Mă întorc, deci, la ale mele. Mai exact, la faptul că înnărăvitul de azi nu-și mai încape în piele. El se comportă ca și când ar avea, cum s-ar zice, un ascendentul (i)moral asupra ta. Îți pretinde să vezi în el o victimă sau un erou. Și nu se supără dacă îl idolatrizezi.

Pe vremuri, până să ruginească mecanismele moralei tradiționale, conștiința propriului viciu hrănea în secret atât satisfacția frenetică de care am vorbit mai sus, cât și o inevitabilă culpă. Invincibila armată a imaginației decadente, puterea emoțională a viciului făcea ca lumea ta interioară să palpite pe o muzică nemaiauzită, cu siguranță inaccesibilă omului de rând care se străduia să cultive – cu modestie – niște virtuți. Ce vedea în tine acest om cumsecade? Vedea un tip frământat, apăsat și ambivalent, un bălmăjit certat – din motive mult prea complexe pentru a putea fi puse în cuvinte - cu el însuși și cu Providența. Omul cumsecade avea, pe bună dreptate, o tresărire de milă. Neavând acces la “bogăția interioară” a lumii viciosului, nici n-o putea evalua.

Astăzi, însă, lumea viciosului se deschide pentru toți. Nu ți se taie bilet. Intrarea e liberă. Din pieptul lui sfâșiat s-a rostogolit la picioarele noastre o fascinantă inimă palpitândă, trasă de mii de sfori de mii de draci, de mii de troli. Orgia e deopotrivă misterioară și inteligibilă. Când viciul joacă tontoroiul, lumea prinde ritmul, intră în horă; iar când toți joacă pe aceeași muzică, viciul nu mai e inconfortabil, el intră, cu fast, în conștiința noastră, în ritmul public. Probabil că ne-am dorit cu toții la un moment dat ca viciosul să nu mai plece în vacanță, să stea aici, să-l vedem și noi. Ne-am dorit ca lumea lui, inima lui, să rămână jos, pe asfalt, în văzul tuturor. Am prins gustul atrocității. Și nouă ne place vacanța. Drept urmare, viciosul n-a mai plecat în vacanță; a cheamat vacanța la el, iar vacanța a venit.

Viciosul și simpatizanții lui revendică această casă de vacanță care este lumea. Lumea de azi a devenit o confortabilă casă de vacanță pentru vicioși. Atât de confortabilă, că i-a pierit tot șmecherlâcul.

Cum a fost posibil?

De patologizarea viciilor și de psihologizarea virtuților am auzit cu toții. Când valorile morale (whatever that means) devin idealuri psihologice, terapeutul de azi se delimitează – îngrozit și dezgustat – de psihanalistul de ieri. El condamnă gustul pentru atrocitate și decadent și propune, altruist și auster, o nouă “narativă” a năravului, din perspectivă moral-terapeutică. Bunătatea, compasiunea, dragostea revin în forță. Ca obiective terapeutice. A vindeca un pacient înseamnă să asumi obiective supraumane (să-l faci mai frumos, mai liber, mai bun) în scopuri aproape sub-umane, la limita nimicniciei (CEO într-o multinațională, manager consultant în vreun ONG etc.). La polul opus, avem câte o tulburare de personalitate pentru fiecare păcat capital. Vanitatea sau ambiția țin de tabloul clinic specific narcisismului patologic. Avarul e nevrotic obsesional, libidinosul suferă de o nefericită adicție sexuală, orice invidios e isteric, orice lacom e maniac, orice furios e anxios, orice neastâmpărat are o tulburare de atenție și orice puturos e deprimat. Un grup de cercetători au arătat de curând că la baza lipsei de compasiune ar putea sta niște erori genetice. Cruzimea de ieri, mutația cromozomială de azi. Psihologizarea, deci, nu e suficientă. E nevoie de biologizare, de neurologizare, de arhitectură ideologică, de nesfârșit de bune intenții. Lumea modernă te spală – firește, dacă vrea - de toate strâmbătățile în cel puțin două ape.

Spălarea asta, însă, nu are întotdeauna un algoritm recognoscibil. Psihologizarea, adică atașarea unui tablou clinic și a unui discurs terapeutic în jurul oricărui nărav combină pe criterii mai mult sau mai puțin așteptate ideologia cu pozitivismul. Narativa viciului nu e neapărat previzibilă și cu atât mai puțin omogenă.

Narativa viciului e interesată și conjucturală. Năravul unora devine instrument politic perfect pentru alții (nu neapărat pentru aceiași). Cu ajutorul lui poți sfida în deplină legalitate orice (altă) rânduială vicioasă, virtuoasă ori neutră. Veți spune, probabil, că așa a fost dintotdeauna. Cicero însuși explica de ce năravul ambiției este totuși o mare virtute. Problema cu construcția viciului astăzi este alta decât aceea a glisării interesate între ceea ce se cade și ceea ce nu se cade, între ceea ce e moral ori imoral. Cum remarca, pe vremuri, Andrei Pleșu în Minima Moralia, numind năravul nărav și virtutea virtute, “nimic nu e definitiv pierdut și nimic nu e definitiv câștigat.”

Se știe că o practică eronată a virtuții te catapultează în viciu. Se știe că perfecțiunea însăși, practicată cu ardoare, e o mare și suspectă slăbiciune. Cine a dorit să afle a aflat deja că devotamentul mamei e arareori virtuos. Cel mai adesea e o combinație otrăvitoare – în sine tragică – de biologie, narcisism și isterie. Cum am spus deja în debutul textului, simularea virtuții e tot un viciu. De fapt, viciul poate fi – și chiar este – orice. Doar vitutea e întotdeauna altceva.

Ceea ce mă interesează, deci, nu e faptul că limitele moralei sunt fluide. Altceva mă interesează: faptul că astăzi se șterge distincția calitativă dintre moral și imoral fie – abrupt și grosolan - prin redefinirea repetată a nedreptății (în genul corectitudinii politice), fie - elegant, chiar briliant - prin postularea impersonalizării salutare a angajamentului moral, ceea ce faimosul și aclamatul Derek Parfit numea altruism rațional. El ne propunea desființarea identității personale printr-o argumentare inuman de ireproșabilă. Provocarea lui Parfit a lăsat o lume întreagă înmărmurită. Evident, de admirație. Altruismul rațional de-tensionează, practic, până la anulare relația ta personală cu lumea prin bagatelizarea mizei personale. Auto-anularea va salva lumea. Parfit i-a convins pe toți (mă refer aici la cei ne-convinși deja de budhism) că nu se cade să mă obosesc să mă apăr, fiindcă, dacă stau bine să mă gândesc, nu am mare lucru de apărat: cine este cel care strigă EU? Nimic mai mult decât o mână de amintiri și niscai planuri de viitor. Identitatea mea personală e vânare de vânt! Obsesia sufletului MEU salvabil e ceea ce mă împiedică, de fapt, să mă concentrez pe angajamente altruiste totale. Competența morală nu e o chestiune de supraviețuire, ci una de anulare a indentității prin conectare altruistă la ceilalți. Nu copiii mei au prioritate, ci copiii tuturor. Îmi pot salva copiii doar salvându-i pe toți ceilalți. Sursa imoralității mele vine din ridicola convingere că eu personal aș fi important. Concret, adevăratul angajament moral începe, deci, cu renunțarea la propriile-mi pretenții identitare. Nu ceea ce fac în pofida egoismului meu contează ca virtute - așa cum credeam eu, naiv, până să-l citesc pe Parfit – ci irelevanța și iraționalitatea pretențiilor mele egoiste. Lumea de azi te mai spală, deci, într-un final, într-o apă. Într-una dezinfectantă: după biologizare, ideologizare, politizare și psihologizare urmează, inconturnabil, impersonalizarea!

Privită din unghiul acesta, al justificărilor conjuncturale, problema dispariției păcatului își pierde, într-un fel anvergura. Dacă viciul e lucrul dracului sau lucrul minții tale e mai puțin important. Instrumentele și obiectivele preoților și terapeuților au devenit oricum interșanjabile.

Patologizarea viciilor, micile povestioare antropologice despre năravuri exotice, budhismul reinventat de Parfit, controversele din sânul LGBT privind utilitatea sau inutilitatea biologismului pentru explicarea reinventării orientării sexuale – o imensă mașină de spălat scăpări, devianțe și buclucuri.

Inevitabil, viciul intră la apă. Strâmt fiind, nu vine bine.

Vicioșii debutează fulminant, dar exercitarea liberă a viciului îi aruncă adesea în ridicol. Până să găsească o nișă pe gustul lor și un discurs cât mai convenabil, bâjbâie îndelung. Ei intră, de fapt, într-o paradoxală criză de identitate. Viciul, odată integrat și asimilat de cultura publică, se practică anevoie. Unii mai și obosesc. Alții trec dintr-un viciu într-altul și află, cu ocazia asta, că nimeni nu mai e stăpân pe “narativa” lui și că, astfel, pozițiile lor sunt interșanjabile. Într-o lume lipsită de repere morale fixe, vicioșii se plictisesc. Devin ezitanți. În cel mai bun caz, histrionici. Niște glume! Show-ul s-a răsuflat.

Vrând-nevrând, vicioșii se încolonează și intră – unii fără niciun chef – într-una din cele trei categorii: a marilor bolnavi, a marilor voluntari (altruiști) și a marilor mame de copii fericiți. Ar mai fi o a patra. A falșilor vicioși, a oportuniștilor. Cum incapacitatea de a fi vicios nu te face automat virtuos și cu atât mai puțin neutru, viciul de conjunctură strânge tot mai mulți adepți. Viciul se hipsterizează.

E clar pentru toată lumea – dar mai ales pentru cei din categoria oportuniștilor – că diverse combinații de factori biologici (hormonali în special) și psiho-sociali (politici în special) te scot oricând din orice rahat și te bagă oricând în orice rahat. Totul e o chestiune de percepție publică și de voință politică .Autodefinirea prin viciu, cândva grotescă, devine astăzi lucrativă: iată o veste proastă pentru cei cu aplecări vicioase autentice.

Patologizarea viciului a modificat, deci, iremediabil profilul și compoziția claselor de vicioși. Acum 20 de ani, psihiatrul și psihoterapeutul nu-și permiteau să-ți facă morală. Pentru ei nu era relevant (și nici etic) să “umble” la standardele tale morale. Din terapie nu ieșeai mai bun, ieșeai la fel de ticălos cum și intrai. Erai, însă, un ticălos funcțional. Astăzi, însă, când morala a recăpătat un ciudat impuls ideologic, principiile moral-terapeutice sunt nelipsite de pe agendele școlilor de terapie. Acum, când în bunătate nu mai crede nimeni efectiv, Ritalin și Prozac promit să te facă mai bun.

Adevărata întrebare este, însă, la ce bun să fii mai bun? La nimic, pare să ne spună Parfit. Adică la nimic care te privește personal. Până nu vom face umanitatea întreagă mai bună, individul care acționează în interesul propriu crezând că face ceea ce este mai bine pentru el, se înșeală amarninc. Crezând că-și face viața mai bună, o distruge atât pe a lui cât și pe a celorlalți. Contribuie, deci, fără să vrea, la tăierea maionezei universale.

Revin acum, pe premise ceva mai clare, la superioritatea vicioșilor. Ei țin la superioritatea asta pentru că, până la urmă, prin ce altceva să se mai autodefinească?

Să nuanțez un pic cazul românesc.

Când valorile morale se transformă în idealuri psihologice devine oare Dumnezeu inutil? În Occident, poate că da. În România, însă, nu.

În România nu te poți hotărî dacă să trimiți înnărăvitul la spovedanie, la terapie sau să semneze vreo petiție. Până să te hotărăști, îl ții de bun. Iar el, la rându-i, te ține de prost. Îi spui fumătorului că nu poți suferi fumul de țigară, iar el îți aruncă fumul în ochi. Te ia peste picior. Te face dobitoc. Sau, mai rău, progresist. Dacă îi ceri vanitoasei argumente pentru dieta cu lichide, te ia și ea peste picior. Îți spune că ești înapoiată. Dacă îi spui mamei eroine că nu se cade să-ți faci din copil un idol, te ia la bătaie (caz real). Dacă îi spui baștanului diagnosticat cu cancer de colon să nu mai mănânce cârnați și să se dea jos din Audi Q7, te scuipă (caz real). Prost e cine merge pe jos, prost e veganul, prost e cine mănâncă carne, prost e cine intră – iar cine rămâne e prost de două ori! – la închisoare, prost e cine plătește locul de parcare, prost e cine muncește, prost e cine nu fură, prost e cine nu copiază la bac, legile toate, scrise și nescrise - indiferent cine și în ce scop le face - sunt pentru proști.

Cu câteva luni în urmă, peste o sută de studenți, în încercarea de a prinde loc la un curs opțional pe care și-l doreau (și la care locurile erau limitate), editau în ascuns documentul final și se ștergeau între ei de pe listele finale. Era, nu-i așa, dreptul lor să prindă un loc la cursul dorit. Scandalul a escaladat, haosul a devenit de nestăvilit în primul rând pentru că păgubiții erau mereu alții. Părinți și studenți nemulțumiți au sunat profesori în miez de noapte, în plin weekend. S-au formulat amenințări (unele anonime), s-au auzit înjurături, cursul râvnit a devenit un fel de țară în care curge lapte și miere. La război, scrupulele nu contează. Într-un final, cei mai pricepuți la IT au învins: așa-zisa listă finală fusese mânărită în timp real, sub cele patru perechi de ochi ale “comisiei” înființate special pentru a supraveghea buna desfășurare a înscrierilor pe un document Google. A urmat un ultim val de mesaje prin care cadrul didactic era rugat de părinții suspecților să păstreze, totuși, anonimitatea “copiilor” implicați pentru a-i feri de furia colegilor.

Alt caz, altă generație: îmi amintesc de o discuție pe care am avut-o cu câțiva ani în urmă despre închisorile comuniste, cu doi oameni simpli și cumsecade, de vreo 60 de ani. Le povesteam despre tragedia încarcerării intelectualilor și a preoților, a tuturor celor care au refuzat să colaboreze cu sistemul. Le-am vorbit, îmi aduc bine-aminte, și de cazul Steinhardt. La final, unul dintre cei doi s-a ridicat de pe scaun oftând și a conchis împăciuitor “ceva-ceva tot a făcut el, altfel nu l-ar fi închis.” Omul nu era parșiv, doar leneș și confuz. N-avea niciun chef să se lase antrenat într-un joc periculos, lipsit de echivocitate în care vinovatul chiar e vinovat și nevinovatul chiar nevinovat.

Să nu-mi spuneți că sunt cazuri izolate, să nu-mi spuneți că nu se poate generaliza, să nu-mi spuneți că n-am cifre, că eșantionul nu e reprezentativ – să nu-mi spuneți nimic din toate acestea, că mă supăr.

Problema e reală și e profundă.

Pe glia nelucrată a lipsei de prințipuri, năravurile și virtuțile înfloresc și mor.

În România nici conștiința publică și nici cea privată nu sunt suficient de rânduite pentru a secreta – spontan – niște criterii de circumscriere și de cântărire a vreunei virtuți. Crini și ciulini peste tot, dar nici urmă de mână de lucru; și nicio revistă de botanică.

Niciun viciu nu e cu adevărat taxat și nicio virtute nu e cu adevărat admirată, deși (încă) facem caz de morală. Niciun discurs pro-viciu sau anti-viciu nu “prinde” și nu ne mișcă cu adevărat. Românul – tânăr sau bătrân – arareori are reacții prompte și asumate în marginea unor probleme morale. Dacă, totuși, le are, e (pe bună dreptate) suspectat de demagogie. Avem convingerea fermă că toată lumea se preface. În virtutea mecanismului proiecției, “știm” bine că celălalt e impostor, fandosit sau prost. Dăm, deci, de pământ cu cel virtuos și-l recuperăm pe cel înnărăvit nu din convingere, ci din viclenie, din sentimentalism, din vinovată confuzie, din dezinteres, din pură bășcălie. De fapt, la noi viciul e totuna cu virtutea nu fiindcă cele două ar intra într-o sofisticată tensiune dialectică, ci fiindcă se face mișto de ambele.

Românul nu crede și nici n-a crezut vreodată că năravul (numiți-l viciu secular, păcat, defect genetic etc.) trebuie cu adevărat sancționat. Sancționăm doar acele vicii care contrazic propriile interese. Facem, la nevoie, valuri: “Vai, dar se poate așa ceva?! Unde vă sunt principiile?” Ne facem, la nevoie, că nu pricepem: “Da’ ce-a făcut așa grav? Cutare bea și el un păhărel. Cutare mai ciupește și el… Famelie mare…” În rest, orice se poate reabilita, orice se poate vota, orice se poate pupa în bot. Gambleri, curvari, hoți, criminali, puturoși, vanitoși și avari – îi tolerăm pe toți dacă trebuie. Firește că, dacă trebuie, îi omorâm cu pietre. Închidem ochii sau asmuțim câinii.

Cum este oare cu putință așa ceva? Ne lipsește ceva? N-avem standarde morale? N-avem criterii? Ba avem, și încă multe. Și toate ne sunt de trebuință: construct social sau socio-biologie, Sfântul Mucenic Trifon, Cuviosul Moise Arapul, psihopatologie, genetică moleculară, sforăială ideologică – invocăm de toate, oricând, numai să rezolvăm “problema”. Avem, deci, cu ce.

Ne lipsește, însă, “motorul” interior. Mințile și inimile noastre nu au aderență reală la mecanismul moral, nu avem niște motive personale, ale noastre și numai ale noastre – care să ne mâne într-o direcție sau alta. Nu există, cu alte cuvinte, disponibilitate reală, profundă de a sancționa un rău și de a răsplăti un bine.

Ce se alege, atunci, de faimoasa noastră toleranță? Este românul tolerant?

Mâna virtuoasă spală mâna vicioasă și invers din motive care n-au nimic în comun cu prezența sau absența instinctului moral, ci din convingerea sinceră că distincția în sine n-are nicio importanță pentru bunul mers al lumii. Cum comenta briliant Alexandru Dragomir, “nu există o morală pentru că nu s-a simțit nevoia moralei”.

Ceea ce pare la prima vedere toleranță, e, de fapt, incapacitatea de a-ți asuma în mod spontan un angajament moral autentic. Românul știe cum să se scuture de toate responsabilitățile și de toate constrângerile. În primul rând, reducând morala la registrul miștoului. Acesta este, la români, adevăratul act de toleranță!

Într-un fel, românul e “rău bolnav”. Ai zice că e plin de păcate și plin de boli. Ai zice, deci, că ar trebui să se simtă de două ori mai năpăstuit. În realitate, el nu se simte nici rău, nici bolnav. Se simte foarte bine. Se simte superior. Perfect îndreptățit să te ia de prost, să se victimizeze, să te disprețuiască, să-ți ceară voturi. Nici morala tradițională – fără să fi fost suspendată – nu-l mai atinge. Nici grilele de justificare ideologică populare în Occident nu-i par, însă, mai breze. În inima lui, românul știe că și progresistul occidental e tot prostul lui. Dacă vă imaginați că există o unitate de intenții și opinii care îi leagă, frățește, pe progresiștii de-aici de progresiștii “de dincolo”, vă înșelați amarnic. Circumscrierea devianțelor, deformărilor, scăderilor și strâmbătăților umane poate să pară unitară la nivel de script, dar niciodată la nivel de intenție. Occidentalul disculpant e în primul rând vanitos, românul disculpant e în primul rând șmecher și ipocrit, așa că dispune discreționar și adesea obtuz de o narativă pe care n-o prea înțelege fiindcă n-a inventat-o el.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro